sau povestea semnului numit Arbitraj Ad-Hoc, scrisă precum se scriau cronicile, cu peceți, cu jupâni și cu vorbe de demult
I. Cum sta țara la poarta Divanului
Era, cum să vă spun, o vreme grea pentru cel ce avea pâră.
Nu că n-ar fi fost pravilă în țară - pravilă era, și încă groasă, scrisă mărunt, cu tomuri peste tomuri.
Nici judecători nu lipseau, ci dimpotrivă: ședeau în jilțuri de dimineața până noaptea, cu ochii roșii de atâta citit, și tot nu prididea nici unul.
Ci pricina era alta: la poarta Divanului se făcuse coadă cât drumul de la Focșani la Brăila.
Sta acolo jupân Gherasim, neguțător de fierărie, care avea de luat trei mii de galbeni de la un tovarăș necredincios.
Sta lângă el meșterul Anghel, zidar, care ridicase un pod și nu-i plătise nimeni piatra.
Sta un ins de la lumina electrică, cu hârtii de rețea și de tensiune joasă subsuoară.
Și mai sta unul, mărunt și tăcut, care nici nu mai știa de ce sta, că uitase, de atâta stat.
- De când aștepți, jupâne? îl întrebă zidarul pe neguțător.
- De patru ani, răspunse acela liniștit, cum răspunde omul deprins cu nenorocirea. Iar în anul dintâi mi se spusese că-i pricină ușoară.
- Și cât mai ai?
- Păi, dacă mi-o judecă la anul, și dacă celălalt face apel - că face, îl știu eu, iaste om cu chef de apel - mai am încă doi. Și pe urmă mai vine o cale de atac, că doar suntem în țară creștină.
Meșterul Anghel oftă și se rezemă în bâtă.
- Vezi, dară, zise el. Eu, la zid, când vreau să știu de-i drept ori strâmb, atârn firul cu plumb și-n trei clipite am aflat. Iar aici, ca să se afle cine minte și cine nu, trebuie patru ani și o căruță de hârtii.
Așa sta țara, la vremea aceea.
II. De un logofăt care a scris carte în loc să blesteme
Într-un târg dintre munți, pe la Mureș, era un logofăt - că azi le zice altfel, dară logofăt era, om de pravilă, cu condei ascuțit și cu răbdare de piatră - pe nume Liviu-Cornel Popa.
Umblase el prin toate:
prin achiziții publice, unde se cumpără cu bani de obște și se ceartă cu patimă de moșie;
prin șantiere, unde fiecare metru de beton are doi tați și niciunul nu-l recunoaște;
prin rețelele de tensiune medie și joasă, unde firul e subțire, dară procesul gros;
și prin cărăușie, unde marfa umblă repede și plata încet.
Și văzând el atâta zăbavă, n-a făcut ce fac cei mulți - adică n-a înjurat vremurile și nu s-a dus la crâșmă să deplângă neamul.
Ci a luat pana și a scris.
A scris o carte întreagă, deschisă la toți, cu peceți albastre și cu semn propriu, și i-a zis pe scurt: arbitraj-adhoc.ro.
Iar dedesubt a pus cuvintele cele patru, ca patru stâlpi de cerdac:
Rapiditate. Taină. Slobodă tocmeală. Chibzuință la cheltuială.
Adecă: să se judece iute, să nu afle mahalaua, părțile să-și facă singure rânduiala, iar socoteala să nu întreacă pricina.
III. Zapisul și fratele său mai mic
Cea dintâi făptură din cartea aceasta - și cea mai însemnată, măcar că-i numai o hârtie - iaste Zapisul de învoială, căruia cărturarii îi zic convenție arbitrală.
Zapisul iaste un moșneag mărunt, cu ochelari, care stă ghemuit în coada contractelor, la articolul cel din urmă, acolo unde nimeni nu citește. Toată viața lui așteaptă. Tace zece ani. Și când se ceartă în sfârșit cei doi tovarăși, se ridică în picioare, își scutură praful de pe umeri și zice, cu glas subțire dar fără drept de apel:
- Ba nu, jupânilor. Voi la Divan nu mergeți. Voi ați scris aici, cu mâna voastră, că mergeți la judele ales. Poftim de vă țineți cuvântul.
Iar dacă cei doi n-au avut minte să-l scrie la vreme - că mulți n-au - atunci se înfățișează fratele lui mai tânăr și mai iute de picior, Compromisul: un flăcău care se învoiește și după ce s-a aprins focul. Că zice cartea: se poate face tocmeală și atunci când cearta iaste deja pornită, numai să vrea amândoi.
De aceea a pus logofătul în carte și tipare gata scrise - clauză pentru contractele noi, clauză cu arbitru unic și cu supleant, ca omul să nu se mai chinuie cu vorbele, ci să ia gata croit, cum iei sumanul de la meșter.
IV. Străjerul de la poartă
Nu orice pâră intră, însă, pe poarta aceasta.
Stă acolo un străjer bătrân, cu barba albă și cu privirea rea, pe nume Arbitrabilitatea. Cerne pricinile cum cerne morarul făina.
- Ai neînțelegere de bani, de marfă, de lucrare neterminată, de energie nelivrată? Treci.
- Ai pâră despre starea omului, despre căsătorie, despre capacitatea lui, ori despre cele ce nu se pot lăsa la voia tocmelii? Nu treci, oricât mi-ai da. Acolo iaste Divanul stăpân, și bine iaste așa.
Și pentru că străjerul e aspru, logofătul i-a pus alături, în carte, un felinar: o rânduială scurtă prin care omul își cearcă singur pricina, întrebare cu întrebare, mai înainte de a porni la drum. Ai clauză? N-ai clauză? Sunt două părți ori mai multe? Iaste la mijloc stăpânirea? Iaste vorba de casă și de pământ?
Că mai bună iaste o întrebare pusă din vreme, decât un an pierdut pe cale greșită.
V. Judele Ales
Și iată-l, în sfârșit, pe cel după care se cheamă toată povestea: Arbitrul.
Nu poartă hlamidă, nu are aprozi, nu bate cu ciocanul. Puterea lui nu vine de la Domnie, ci - și asta iaste minunea - de la cei doi care se ceartă. Ei l-au ales, ei i-au dat drept de judecată, ei i-au pus în mână cumpăna. Iar el, primind-o, nu mai iaste al niciunuia.
Cartea îl arată în două chipuri, ca omul să aleagă după pricină:
Judele de pravilă - cel ce știe articolele pe de rost, cunoaște tainele procedurii și nu se lasă păcălit de vorbe meșteșugite.
Judele de meșteșug - cel ce vine din branșă: din energie, din construcții, din cărăușie. Acela, când i se aduce dosarul, nu întreabă „ce va să zică tensiune medie", fiindcă a umblat pe stâlpi. Și când i se spune că lucrarea s-a întârziat din pricina vremii, se uită la calendar și zice scurt:
- Jupâne, în noiembrie plouă în fiecare an. De douăzeci de ani plouă. Asta nu-i împrejurare neprevăzută, asta-i noiembrie.
Iar mai presus de amândoi stă legea nescrisă a breslei: judele ales trebuie să fie curat. Să nu aibă rubedenie cu părțile, să nu aibă interes, să nu fi luat vreodată bani de la una din ele. Și - ceea ce e mai greu - să spună singur, din capul locului, tot ce ar putea da de bănuit. Că îndoiala, dacă nu iaste ucisă la început, crește peste noapte cât un stejar și doboară hotărârea.
De aceea a scris logofătul în carte și rânduiala cercetării: cum se verifică independența. Nu pe cuvânt de onoare, ci pe hârtie, cu declarație și cu iscălitură.
VI. Meșterul chemat de la cuptoare
Lângă jude șade, la nevoie, Expertul: un ins cu mâinile pătate, care nu se pricepe la pravilă și nici nu vrea să se priceapă, dar care, pus în fața unui zid crăpat, spune în trei vorbe ce n-au putut spune doi avocați în trei sute de pagini.
Cartea îi face loc anume, și-l cheamă cu numele lui: Vreau să fiu expert. Adecă poftiți, meșterilor, la judecată, că fără voi adevărul rămâne teoretic.
VII. Rânduiala judecății
Iar rânduiala merge așa, ca la carte:
Vine mai întâi Cererea de arbitrare - răvașul cel dintâi, în care pârâșul spune limpede ce vrea și de ce.
Vine apoi Întâmpinarea, cu sora ei fudulă, Cererea reconvențională, care nu se mulțumește să se apere, ci sare și ea la atac: ba tu îmi datorezi mie.
Se așază la masă Probele - înscrisuri, martori, socoteli, măsurători - și fiecare iaste cântărită, nu numărată. Că nu biruie cel ce aduce sacul mai mare de hârtii, ci acela ale cărui hârtii spun ceva.
Se țin Audierile - și aici e semn de vremuri noi: cartea îngăduie ca oamenii să se înfățișeze și de departe, prin sticlă și prin sârmă, fără să bată drumul de la un capăt al țării la altul pentru un ceas de vorbă.
Se pun întrebările judelui, care nu-s puține și nu-s blânde; și se ia interogatoriul, unde omul se împiedică singur mai des decât îl împiedică potrivnicul.
Iar de nu vine unul dintre ei - că se găsesc șireți care socot că, dacă nu se înfățișează, pricina moare de foame - atunci lucrează Judecarea în lipsă, o jupâneasă rece care nu se supără și nu se roagă: se judecă și fără el, pe temeiul hârtiilor. Că fuga nu iaste apărare.
Și mai iaste ceva: dacă trebuie grabnic pus sechestru ori oprită o faptă până la judecată, judele ales nu se sfiește să bată la ușa Divanului, care are brațul cel lung al stăpânirii. Că nu-i vrajbă între ei, ci împărțire de treabă.
VIII. Socoteala și Vremea
Sunt în carte două făpturi pe care oamenii le întreabă cel dintâi, măcar că se prefac că-i interesează dreptatea.
Socoteala iaste o precupeață cu cumpăna în mână, care nu vinde iluzii: se poate ști dinainte cât costă, că are logofătul o cumpănă anume, unde omul își pune pricina și-și vede cheltuiala mai înainte de a se lega.
Vremea iaste un olac cu cizme prăfuite, care nu doarme la han. Iar unde pricina e mică și limpede, se pune la lucru ruda ei cea sprintenă, Rânduiala Scurtă - procedura simplificată - cu termene tăiate scurt și fără zăbavă.
Iar dacă pricina, pornind mică, se face mare - că se întâmplă, cum se face din ploaie potop - cartea nu tace nici aici, ci spune deschis ce urmează. Că omul cinstit își arată și povârnișurile drumului, nu numai priveliștea.
IX. Cartea de judecată
La urmă vine Hotărârea arbitrală.
O scrie judele singur, în tăcere, după ce a cântărit; o motivează - că hotărârea nemotivată iaste poruncă, nu judecată; o comunică părților; și de atunci înainte ea leagă, ca hotărârea Divanului.
Și dacă cel căzut nu se supune de bunăvoie, cartea se duce la Divan și capătă pecetea Domniei, adecă puterea de a fi îndeplinită cu de-a sila.
Iar dacă judele a greșit greu - dacă n-a fost zapis, dacă nu s-a ascultat omul, dacă s-a trecut peste ce i s-a cerut - atunci Divanul o poate desființa, pe calea anulării. Că libertatea de a-ți alege judele nu iaste slobozenie de a face fărădelege sub pecete privată.
Și mai iaste un chip aparte de judecată, care nu-i pentru toți: judecata în echitate, când părțile îl slobod anume pe jude să nu se țină strâns de litera pravilei, ci să caute dreptatea după cuget. Frumos lucru, dar primejdios - și de aceea cartea îl arată cu degetul ridicat, nu cu surle.
X. Ogoarele pe care umblă
Cinci sunt câmpurile pe care le străbate semnul acesta, și fiecare cu năravul lui:
Energia și infrastructura - unde nimic nu se vede cu ochiul, totul se măsoară, iar cearta e despre kilowați și despre racorduri.
Comerțul și distribuția - unde marfa e iute, plata e înceată și răbdarea scurtă.
Meșteșugul cel nou și născocirile minții - programe, mărci, patente; avere care n-are trup, dară are preț.
Cărăușia și lanțul de aprovizionare - unde o zi de întârziere într-un port strică socoteli în trei țări.
Zidirile și proiectele - unde toți au dreptate în scris și nimeni pe șantier.
XI. Când e parte însăși stăpânirea
Aici cartea vorbește cu grijă, cum se cade.
Că poate veni la judecată și o obște, o primărie, un consiliu - și atunci nu mai sunt doi neguțători care-și fac de cap cu banii lor, ci se cheltuie din punga tuturor. De aceea trebuie hotărâre luată în rânduială, temei scris, referat de aprobare, și clauză croită anume, ca nimeni să nu poată zice mai apoi că s-a dat dreptatea pe sub mână.
Iar unde pricina atinge pământul și casa, se cere iarăși luare-aminte: nu tot ce se leagă de un imobil se lasă judecat de judele ales.
XII. Chemarea ucenicilor
Și fiindcă un om singur nu ține o rânduială în picioare, cartea are la sfârșit două uși deschise, cu scris mare deasupra: Vreau și eu să fiu arbitru. Vreau să fiu expert.
Adecă: veniți, juriștilor cu spinare dreaptă; veniți, inginerilor cărunți; veniți voi, care știți cum se toarnă betonul și cum se leagă un post de transformare - că avem nevoie de judecători care să priceapă lucrul, nu numai cuvintele despre lucru.
XIII. Încheiere de cronicar
Nu iaste, dară, semnul acesta un divan nou, nici o stăpânire care să se pună de-a curmezișul celei vechi. Nici nu se laudă că ar fi.
Ci iaste altceva, și poate mai greu: o încercare de a-i învăța pe oameni să-și țină cuvântul dat, fără să fie târâți cu jandarmul.
Că unde e zapis, e și judecată. Unde e judecată iute, e și plată. Unde e plată, e negoț. Iar unde e negoț sănătos, se face țara mai bogată și mai puțin certăreață.
Și-apoi mai iaste un folos, pe care logofătul îl scrie deschis: fiecare pricină care iese de la coada Divanului și se judecă la judele ales iaste un jilț golit pentru altul - pentru un om sărman, pentru o pâră de familie, pentru o nedreptate care nu poate fi lăsată la tocmeală. Adecă nu iaste furt din dreptatea obștească, ci ușurare a ei.
Iar de va întreba cineva peste ani cine a început treaba aceasta și de ce, să i se citească rândul cel mărunt de la piciorul cărții, unde stă scris, fără fală și fără surle:
© Liviu-Cornel POPA. Toate drepturile rezervate.
Atât. Că omul care are dreptate nu strigă tare.
Aici se sfârșește letopisețul, iar cine nu crede, poftească de citește singur cartea, că-i deschisă la toată lumea și nu cere nici bacșiș, nici scrisoare de la boier.