Sprijinul instanței judecătorești în arbitrajul ad-hoc cu arbitru unic

Arbitrajul ad-hoc se desfășoară în afara unei instituții permanente de arbitraj, pe baza convenției arbitrale și a regulilor stabilite de părți.

Caracterul privat al arbitrajului nu exclude însă intervenția instanței judecătorești atunci când procedura nu poate fi organizată sau continuată fără sprijinul autorității statale.

Instanța care intervine în aceste situații este denumită, în practică, instanță de sprijin.

Rolul său nu este acela de a judeca litigiul dintre părți, ci de a înlătura un obstacol procedural concret care împiedică formarea tribunalului arbitral, administrarea unei probe sau protejarea provizorie a dreptului dedus arbitrajului.

Temeiul legal al instanței de sprijin

Potrivit art. 547 Cod procedură civilă, pentru înlăturarea piedicilor care apar în organizarea și desfășurarea arbitrajului, precum și pentru îndeplinirea altor atribuții ce revin instanței judecătorești în arbitraj, partea interesată poate sesiza tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul.

Tribunalul soluționează cauza în completul prevăzut de lege pentru judecata în primă instanță.

Cererea se soluționează cu urgență și cu precădere, prin procedura ordonanței președințiale, iar hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac.

Prin urmare, competența instanței de sprijin este determinată în principal de locul arbitrajului, nu de domiciliul sau sediul pârâtului și nici de valoarea litigiului arbitral.

Locul arbitrajului trebuie să rezulte din convenția arbitrală, din acordul ulterior al părților sau, în lipsă, din regulile aplicabile procedurii.

În arbitrajul ad-hoc, indicarea locului arbitrajului are astfel o consecință procedurală importantă.

Ea stabilește tribunalul competent să intervină atunci când mecanismul convenit de părți nu funcționează.

Instanța de sprijin nu soluționează fondul litigiului

Intervenția instanței este una auxiliară și punctuală.

Tribunalul nu stabilește dacă pretenția reclamantului este întemeiată, nu interpretează definitiv contractul principal și nu apreciază în locul arbitrului valoarea probelor administrate în litigiul arbitral.

Instanța verifică numai elementele necesare pentru îndeplinirea atribuției de sprijin.

De exemplu, în procedura de numire a arbitrului unic, instanța verifică existența convenției arbitrale, mecanismul de numire și existența blocajului, fără să cerceteze dacă pretențiile reclamantului sunt sau nu fondate.

Această limitare rezultă din natura arbitrajului.

Părțile au încredințat soluționarea litigiului tribunalului arbitral, iar instanța de drept comun nu poate transforma o cerere de sprijin într-o judecată paralelă asupra fondului.

Numirea arbitrului unic în caz de blocaj

Părțile pot conveni ca litigiul să fie soluționat de un arbitru unic.

Dacă nu au stabilit numărul arbitrilor, regula legală este constituirea tribunalului arbitral din trei arbitri, însă această regulă nu se aplică atunci când convenția prevede expres arbitrul unic.

Arbitrii sunt numiți, revocați sau înlocuiți potrivit convenției arbitrale.

Dacă arbitrul unic nu a fost nominalizat și părțile nu au stabilit modalitatea de numire, partea care recurge la arbitraj trebuie să transmită celeilalte părți o comunicare scrisă.

Comunicarea trebuie să cuprindă, pe cât posibil, numele, domiciliul și datele personale și profesionale ale arbitrului unic propus, precum și o prezentare succintă a pretențiilor și a temeiului acestora.

Partea care primește comunicarea trebuie să răspundă în termen de 10 zile de la primire.

Blocajul poate apărea atunci când părțile nu ajung la un acord asupra persoanei arbitrului unic sau când una dintre părți nu formulează nicio propunere în termenul aplicabil. În aceste situații, partea interesată poate sesiza tribunalul de la locul arbitrajului pentru numirea arbitrului unic.

Instanța poate fi sesizată și atunci când părțile au prevăzut un mecanism de numire, dar mecanismul nu poate funcționa din cauza pasivității unei părți sau a neînțelegerii asupra persoanei arbitrului.

Condițiile numirii de către tribunal

Tribunalul nu are libertatea de a ignora convenția arbitrală.

Numirea judiciară trebuie să respecte voința părților cu privire la arbitrul unic, calificarea necesară, condițiile de independență și imparțialitate și orice alte cerințe stabilite valabil prin convenție.

Instanța nu poate transforma arbitrajul ad-hoc într-un arbitraj instituționalizat.

Ea nu poate obliga părțile să apeleze la o instituție permanentă și nu poate înlocui mecanismul convenit cu regulamentul unei instituții arbitrale.

În același timp, instanța nu alege arbitrul după presupusa orientare favorabilă uneia dintre părți.

Criteriul nu este obținerea unei persoane care să susțină poziția solicitantului, ci identificarea unei persoane apte să exercite misiunea cu independență, imparțialitate și respectarea condițiilor convenite.

În cazul în care convenția nu conține suficiente criterii, tribunalul trebuie să evite atât arbitrariul, cât și completarea convenției cu reguli care schimbă natura arbitrajului. Numirea are caracter subsidiar și urmărește să facă efectivă convenția arbitrală, nu să o rescrie.

Procedura de numire

Cererea de numire se adresează tribunalului de la locul arbitrajului și trebuie să explice existența convenției arbitrale, opțiunea pentru arbitrul unic, mecanismul de numire, demersurile efectuate și împrejurarea care a produs blocajul.

Este util ca solicitantul să anexeze convenția arbitrală, comunicarea adresată celeilalte părți, dovada primirii acesteia și orice răspuns primit.

Dacă partea adversă nu a răspuns, lipsa răspunsului trebuie dovedită prin actele de comunicare și prin expirarea termenului de 10 zile.

Tribunalul soluționează cererea cu citarea părților și se pronunță în termen de 10 zile de la sesizare, prin încheiere.

Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.

Caracterul urgent al procedurii nu scutește partea de obligația de a demonstra că a încercat să aplice mecanismul convenit.

Instanța nu trebuie sesizată imediat ce apare un dezacord informal, ci după ce rezultă în mod obiectiv că desemnarea nu poate fi realizată prin acord sau prin procedura stabilită de părți.

Supleantul și continuitatea procedurii

Atunci când propun arbitrii, părțile trebuie să propună și câte un supleant pentru situația în care arbitrul principal nu își poate îndeplini însărcinarea.

În cazul arbitrului unic, existența unui supleant reduce riscul ca procedura să fie reluată în fața instanței.

Dacă arbitrul unic se abține, este recuzat, renunță, decedează sau este împiedicat în orice alt mod să își îndeplinească misiunea, se procedează la înlocuirea sa potrivit regulilor aplicabile numirii.

În absența unui supleant disponibil, instanța de sprijin poate interveni din nou atunci când părțile nu se înțeleg asupra înlocuitorului sau când una dintre ele rămâne pasivă.

Instanța nu numește automat o persoană nouă fără verificarea convenției arbitrale și a procedurii inițiale de numire.

Într-un arbitraj cu arbitru unic, clauza arbitrală ar trebui să prevadă expres atât arbitrul principal, cât și supleantul.

Dacă se preferă desemnarea ulterioară, clauza ar trebui să stabilească termenul pentru propunere, condițiile profesionale și procedura aplicabilă în cazul dezacordului.

Soluționarea cererii de recuzare

Tribunalul de la locul arbitrajului soluționează și cererea de recuzare a arbitrului.

Recuzarea trebuie formulată în termen de 10 zile de la data la care partea a luat cunoștință de numirea arbitrului sau, după caz, de la data la care a survenit cauza de recuzare.

Cererea se soluționează cu citarea părților și a arbitrului recuzat, în termen de 10 zile de la sesizare, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.

Instanța analizează motivele de incompatibilitate, independență și imparțialitate, precum și condițiile speciale privind arbitrul prevăzute în convenția arbitrală. Ea nu soluționează fondul litigiului și nu stabilește dacă pretențiile arbitrale sunt întemeiate.

În cazul arbitrului unic, cererea de recuzare trebuie comunicată astfel încât acesta să poată formula observații, iar procedura arbitrală trebuie gestionată ținând seama de efectul cererii asupra termenului arbitrajului și asupra actelor care urmează să fie îndeplinite.

Dacă recuzarea este admisă, arbitrul unic este înlocuit.

Dacă este respinsă, arbitrul își poate continua misiunea, cu respectarea obligației de independență, imparțialitate și dezvăluire.

Administrarea probelor prin sprijinul instanței

În principiu, tribunalul arbitral administrează probele și apreciază utilitatea, pertinența și concludența acestora.

Instanța de drept comun nu se substituie arbitrului în această activitate.

Intervenția instanței este necesară atunci când tribunalul arbitral nu dispune de mijloace de constrângere.

Martorii și experții sunt audiați de tribunalul arbitral fără prestare de jurământ, însă tribunalul arbitral nu poate aplica sancțiuni și nu poate recurge la constrângere pentru a-i obliga să se prezinte sau să răspundă.

Pentru luarea acestor măsuri, părțile se pot adresa tribunalului de la locul arbitrajului.

Cererea trebuie să indice proba, persoana vizată, măsura necesară și legătura probei cu obiectul litigiului arbitral.

Instanța poate interveni și atunci când o autoritate publică refuză să transmită informații solicitate de tribunalul arbitral, deși nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru refuz.

În această situație, partea sau arbitrii pot sesiza tribunalul de sprijin pentru luarea măsurilor prevăzute de lege.

În cazul înscrisurilor aflate la o autoritate sau instituție publică, instanța poate dispune aducerea lor sau comunicarea unor copii, cu respectarea limitelor privind apărarea națională, siguranța publică și relațiile diplomatice.

Aceste atribuții nu înseamnă că instanța stabilește ea însăși relevanța finală a probei.

Instanța asigură obținerea sau administrarea coercitivă a mijlocului de probă, iar tribunalul arbitral va decide ulterior ce valoare îi acordă în soluționarea litigiului.

Constatarea unor împrejurări de fapt

Înaintea sau în cursul arbitrajului, partea poate solicita instanței să constate anumite împrejurări de fapt.

Măsura este utilă atunci când există riscul ca starea de fapt să se modifice, să dispară sau să nu mai poată fi verificată ulterior.

Constatarea de fapt nu reprezintă soluționarea unei pretenții.

Instanța consemnează o situație factuală, iar tribunalul arbitral va stabili semnificația juridică a acesteia în cadrul litigiului.

Într-un arbitraj privind lucrări, bunuri sau starea unui echipament, constatarea poate avea rolul de a conserva o probă înainte ca obiectul să fie modificat, reparat sau înlăturat.

Partea trebuie să explice urgența și riscul concret pentru administrarea ulterioară a probei.

Măsurile asigurătorii și măsurile provizorii

Înaintea sau în cursul arbitrajului, oricare dintre părți poate solicita tribunalului de la locul arbitrajului să încuviințeze măsuri asigurătorii sau măsuri provizorii cu privire la obiectul litigiului ori să constate anumite împrejurări de fapt.

La cerere trebuie anexate, în copie, cererea de arbitrare sau, dacă aceasta nu a fost încă formulată, dovada comunicării prin care partea a solicitat celeilalte părți să procedeze la numirea arbitrului potrivit art. 558 alin. (2) Cod procedură civilă.

De asemenea, trebuie anexată convenția arbitrală.

Solicitarea cererii de arbitrare sau a dovezii comunicării privind numirea are o funcție de delimitare.

Instanța trebuie să poată verifica legătura dintre măsura solicitată și un arbitraj existent sau iminent, precum și existența acordului părților de a recurge la arbitraj.

În cursul arbitrajului, măsurile asigurătorii, măsurile provizorii și constatarea unor împrejurări de fapt pot fi dispuse și de tribunalul arbitral.

Dacă apare împotrivire la executarea măsurii, executarea poate fi dispusă de instanța judecătorească de la locul arbitrajului.

Rolul instanței poate fi astfel unul direct, atunci când măsura este solicitată înaintea constituirii tribunalului arbitral, sau unul executoriu, atunci când tribunalul arbitral a dispus măsura, dar este necesar concursul autorității statale pentru punerea ei în executare.

Diferența dintre măsurile instanței și măsurile tribunalului arbitral

Limitele măsurilor asigurătorii

Instanța poate proteja provizoriu situația juridică sau materială relevantă pentru arbitraj, dar nu poate pronunța o soluție definitivă asupra dreptului dedus judecății arbitrale.

Măsura trebuie să rămână provizorie și să fie legată de obiectul litigiului.

Instanța nu poate acorda, sub forma unei măsuri urgente, exact ceea ce partea solicită cu titlu definitiv prin cererea de arbitrare.

În cazul unei cereri privind indisponibilizarea unor bunuri, conservarea unei situații de fapt sau prevenirea unei pagube iminente, analiza instanței privește necesitatea măsurii și caracterul său provizoriu.

Tribunalul arbitral va soluționa ulterior fondul, în limitele convenției arbitrale și ale cererii de arbitrare.

Succesiunea practică a intervențiilor

Într-un arbitraj ad-hoc cu arbitru unic, procedura de sprijin poate urma o succesiune logică.

Mai întâi se verifică existența și conținutul convenției arbitrale, inclusiv locul arbitrajului și mecanismul de numire.

Apoi partea interesată transmite propunerea de numire și așteaptă expirarea termenului aplicabil.

Dacă părțile nu ajung la un acord, partea interesată sesizează tribunalul de la locul arbitrajului cu cererea de numire.

După acceptarea misiunii de către arbitrul unic, tribunalul arbitral este constituit și începe să exercite atribuțiile jurisdicționale.

Dacă în cursul procedurii apare o cauză de recuzare, cererea se adresează aceluiași tribunal competent.

Dacă este necesară o măsură asigurătorie sau provizorie înainte de constituirea tribunalului arbitral, cererea se adresează instanței de sprijin.

După constituire, măsura poate fi solicitată și tribunalului arbitral, în condițiile legii.

Dacă un martor, expert sau o autoritate publică refuză să coopereze, tribunalul arbitral poate solicita sprijinul instanței pentru măsurile coercitive sau pentru obținerea informațiilor necesare.

Riscurile unei sesizări greșite

O cerere adresată tribunalului de la locul arbitrajului nu poate fi utilizată pentru a ocoli tribunalul arbitral sau pentru a obține o soluție mai favorabilă asupra fondului.

Dacă cererea solicită, în realitate, interpretarea definitivă a contractului sau stabilirea răspunderii unei părți, ea depășește funcția instanței de sprijin.

De asemenea, partea trebuie să distingă între numirea arbitrului și recuzarea acestuia. În procedura de numire, instanța rezolvă un blocaj de constituire a tribunalului.

În procedura de recuzare, instanța verifică aptitudinea arbitrului deja desemnat de a continua misiunea.

Trebuie distinsă și măsura de conservare a unei probe de aprecierea probei.

Instanța poate contribui la obținerea, conservarea sau executarea unei probe, dar nu poate stabili în locul tribunalului arbitral ce dovedește acea probă în raport cu fondul litigiului.

Concluzie

Instanța de sprijin asigură funcționarea efectivă a arbitrajului ad-hoc fără să preia judecarea litigiului.

Tribunalul de la locul arbitrajului poate interveni pentru numirea arbitrului unic în caz de neînțelegere sau pasivitate, pentru soluționarea cererii de recuzare, pentru obținerea unor probe care implică măsuri de constrângere și pentru încuviințarea sau executarea unor măsuri asigurătorii și provizorii.

În cazul arbitrului unic, sprijinul instanței este deosebit de important deoarece orice blocaj afectează întreaga procedură.

Numirea nu poate fi realizată unilateral de una dintre părți, iar tăcerea celeilalte părți nu înseamnă automat acceptarea arbitrului propus.

În lipsa acordului, tribunalul de la locul arbitrajului poate realiza numirea în condițiile art. 561 Cod procedură civilă.

Instanța nu poate schimba arbitrajul ad-hoc în arbitraj instituționalizat, nu poate alege arbitrul după criterii de favorabilitate și nu poate soluționa fondul.

Ea completează punctual mecanismul arbitral, protejează probele și drepturile care nu pot fi protejate eficient numai prin mijloacele tribunalului arbitral.