Răspunderea arbitrilor față de părți

Arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat.

Arbitrul unic sau membrii tribunalului arbitral sunt învestiți de părți să judece litigiul și să pronunțe o hotărâre definitivă și obligatorie.

Caracterul jurisdicțional al misiunii nu înseamnă că arbitrul beneficiază de o imunitate absolută față de orice răspundere.

Codul de procedură civilă reglementează expres situațiile în care arbitrii răspund pentru prejudiciile cauzate părților.

Răspunderea nu este însă angajată pentru simplul fapt că o parte este nemulțumită de soluția pronunțată.

Ea presupune existența unei conduite dintre cele prevăzute de lege, a unui prejudiciu și a legăturii de cauzalitate dintre conduita arbitrului și prejudiciul invocat.

Temeiul special: art. 565 Cod procedură civilă

Potrivit art. 565 Cod procedură civilă, arbitrii răspund, în condițiile legii, pentru prejudiciul cauzat în mai multe situații determinate.

Răspunderea poate fi angajată atunci când, după acceptarea misiunii, arbitrul renunță în mod nejustificat la însărcinare, nu participă la judecarea litigiului fără motiv justificat, nu pronunță hotărârea în termenul stabilit prin convenția arbitrală sau prin lege, încalcă obligația de confidențialitate ori încalcă, cu rea-credință sau gravă neglijență, alte îndatoriri care îi revin.

Textul nu instituie răspunderea automată pentru orice eroare, întârziere sau neregularitate.

Fiecare situație trebuie analizată prin raportare la conduita concretă a arbitrului, justificarea acesteia și prejudiciul efectiv produs părții.

Renunțarea nejustificată la misiune

Acceptarea însărcinării produce o obligație de exercitare a misiunii arbitrale.

Arbitrul care acceptă și renunță ulterior nu răspunde pentru orice renunțare, ci numai dacă aceasta este nejustificată și produce un prejudiciu.

Un motiv obiectiv poate fi reprezentat de apariția unei cauze de incompatibilitate, de o problemă medicală gravă, de o împrejurare care face imposibilă îndeplinirea misiunii sau de un alt impediment real și verificabil.

Renunțarea poate deveni problematică atunci când arbitrul abandonează procedura fără un motiv serios, într-un moment în care părțile au suportat deja costuri importante și când înlocuirea sa determină întârzieri sau refacerea unor acte procedurale.

În cazul arbitrului unic, consecințele sunt mai directe, deoarece renunțarea lasă tribunalul arbitral fără niciun membru.

Procedura trebuie reluată pentru desemnarea și acceptarea unui nou arbitru, iar actele deja îndeplinite trebuie evaluate pentru a se stabili dacă pot fi menținute.

Partea care solicită repararea prejudiciului trebuie să dovedească nu numai renunțarea, ci și caracterul nejustificat al acesteia, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre renunțare și pierderea invocată.

Ne participarea la judecarea litigiului

Arbitrul are obligația de a participa la examinarea cauzei și, în cazul unui tribunal colegial, la deliberare și adoptarea hotărârii.

Ne participarea poate atrage răspunderea dacă este lipsită de un motiv justificat.

Nu orice absență de la o ședință produce răspundere.

Trebuie analizate motivul absenței, durata acesteia, posibilitatea de reprogramare, măsurile luate pentru informarea părților și efectul concret asupra procedurii.

În cazul tribunalului format din trei arbitri, ne participarea unui membru poate împiedica deliberarea sau poate afecta formarea majorității.

În cazul arbitrului unic, lipsa participării poate paraliza integral procedura.

Arbitrul nu poate folosi neparticiparea ca modalitate de a forța părțile să accepte o anumită soluție, de a evita asumarea unei hotărâri sau de a determina înlocuirea sa fără o justificare reală.

Depășirea termenului de pronunțare

Dacă părțile nu au stabilit altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale.

Termenul se suspendă pe durata soluționării unei cereri de recuzare sau a unei alte cereri incidente adresate tribunalului competent.

Termenul poate fi prelungit prin acordul scris al părților.

Tribunalul arbitral poate dispune, pentru motive temeinice, o singură prelungire de cel mult 3 luni.

În cazul decesului unei părți, termenul se prelungește de drept cu 3 luni.

Depășirea termenului nu conduce automat la răspunderea arbitrului.

Trebuie verificat dacă termenul a fost calculat corect, dacă a fost suspendat, dacă a existat o prelungire valabilă și dacă întârzierea este imputabilă arbitrului.

În materia caducității, părțile trebuie să declare în scris, la primul termen la care au fost legal citate, dacă înțeleg să invoce expirarea termenului arbitrajului.

Dacă cel puțin una dintre părți a formulat această declarație, tribunalul arbitral trebuie să constate caducitatea la expirarea termenului, cu excepția cazului în care părțile renunță expres la caducitate și acceptă continuarea judecății.

Prin urmare, sancțiunea procedurală a caducității și răspunderea civilă a arbitrului sunt instituții distincte.

Caducitatea privește efectul expirării termenului asupra arbitrajului, în timp ce răspunderea presupune dovedirea conduitei culpabile și a prejudiciului.

Încălcarea confidențialității

Arbitrul are obligația de a păstra caracterul confidențial al arbitrajului.

El nu poate publica sau divulga, fără autorizarea părților, date de care a luat cunoștință în calitate de arbitru.

Obligația privește informațiile despre părți, contract, pretenții, apărări, probe, negocieri, opinii exprimate în deliberare și conținutul hotărârii, în măsura în care divulgarea lor nu este autorizată sau impusă de lege.

Încălcarea confidențialității poate produce un prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial.

Într-un litigiu comercial, divulgarea unei strategii contractuale, a unor informații tehnice sau a unor date financiare poate afecta poziția pe piață a unei părți.

Publicarea unei hotărâri arbitrale sau prezentarea unor date din dosar într-un material profesional trebuie analizată prin raportare la autorizarea părților și la măsurile luate pentru protejarea identității și a informațiilor confidențiale.

Nu orice comunicare este interzisă.

Comunicările necesare desfășurării procedurii, transmiterii actelor către părți sau îndeplinirii unei obligații legale nu reprezintă, în principiu, o încălcare neautorizată a confidențialității.

Încălcarea altor îndatoriri

Arbitrii răspund și atunci când încalcă, cu rea-credință sau gravă neglijență, alte îndatoriri care le revin.

Această ipoteză acoperă conduite care nu se încadrează strict în renunțare, neparticipare, întârziere sau încălcarea confidențialității.

Pot intra în discuție, în funcție de faptele concrete, încălcarea obligațiilor privind independența și imparțialitatea, refuzul nejustificat de a îndeplini acte esențiale ale misiunii, ignorarea gravă a regulilor convenite de părți sau administrarea procedurii cu încălcarea vădită a îndatoririlor asumate.

În această ipoteză, simpla neglijență nu este suficientă.

Textul cere rea-credință sau gravă neglijență. Reaua-credință presupune o conduită intenționată sau exercitarea funcției cu scopul de a produce o consecință nelegitimă, în timp ce grava neglijență presupune o abatere evidentă de la conduita pe care o impunea misiunea.

Evaluarea trebuie făcută prin raportare la împrejurările concrete, la informațiile disponibile arbitrului, la complexitatea litigiului și la consecințele previzibile ale conduitei sale.

Răspunderea și imunitatea funcției jurisdicționale

Funcția arbitrului are o componentă jurisdicțională, însă arbitrajul este o jurisdicție privată, iar arbitrul este învestit prin convenția părților.

Această natură jurisdicțională justifică autonomia arbitrului în aprecierea probelor și în interpretarea normelor aplicabile, dar nu înlătură obligațiile expres prevăzute de lege.

În dreptul român, art. 565 Cod procedură civilă nu consacră o imunitate generală a arbitrului pentru orice conduită legată de misiune.

Dimpotrivă, textul stabilește expres că arbitrul răspunde pentru prejudiciul cauzat în situațiile prevăzute de lege.

În același timp, răspunderea nu poate fi transformată într-un control general asupra soluției arbitrale.

Arbitrul nu răspunde numai pentru că a interpretat diferit un contract, a apreciat altfel o probă sau a pronunțat o soluție nefavorabilă unei părți.

Nemulțumirea față de hotărârea arbitrală trebuie valorificată, în condițiile legii, prin acțiunea în anulare.

Aceasta nu reprezintă însă o acțiune în răspundere împotriva arbitrului și nu permite rejudecarea liberă a fondului litigiului.

Art. 608 Cod procedură civilă prevede limitativ motivele pentru care hotărârea arbitrală poate fi desființată.

Printre acestea se află neconstituirea tribunalului arbitral potrivit convenției, lipsa convenției arbitrale, încălcarea limitelor sesizării, încălcarea ordinii publice sau a dispozițiilor imperative ale legii și alte neregularități expres prevăzute.

Prin urmare, trebuie distins între răspunderea pentru conduita arbitrului și controlul asupra hotărârii arbitrale.

O hotărâre poate fi desființată pentru un motiv procedural fără ca arbitrul să fie automat obligat la plata unor despăgubiri. Invers, o conduită culpabilă a arbitrului poate produce un prejudiciu chiar dacă nu există sau nu este exercitată acțiunea în anulare.

Condițiile generale ale reparării prejudiciului

Art. 565 stabilește situațiile speciale în care poate fi angajată răspunderea arbitrilor, dar despăgubirea presupune îndeplinirea condițiilor generale ale răspunderii civile.

Partea trebuie să demonstreze existența unei conduite ilicite sau a unei încălcări a unei obligații, existența prejudiciului, vinovăția arbitrului și legătura de cauzalitate dintre conduită și prejudiciu.

Prejudiciul trebuie să fie real și să reprezinte consecința directă și necesară a conduitei imputate.

Pot fi avute în vedere pierderea efectivă, beneficiul nerealizat și, în condițiile legii, prejudiciul nepatrimonial.

În cazul pierderii unei șanse, partea trebuie să dovedească existența unei posibilități reale și serioase de a obține un avantaj sau de a evita o pierdere.

Simpla afirmație că procedura ar fi avut un alt rezultat nu este suficientă pentru stabilirea prejudiciului.

În funcție de natura obligației încălcate, pot deveni relevante regulile răspunderii contractuale sau regulile răspunderii delictuale.

Codul civil prevede că partea care nu își execută fără justificare obligațiile răspunde pentru prejudiciul cauzat, iar persoana care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție este obligată să îl repare.

Exemple de prejudicii posibile

În cazul renunțării nejustificate a arbitrului unic, prejudiciul poate consta în costurile suplimentare generate de reluarea procedurii de numire, plata unor acte efectuate inutil sau întârzierile dovedite în soluționarea litigiului.

În cazul încălcării confidențialității, prejudiciul poate consta în pierderea unui avantaj comercial, divulgarea unor informații tehnice, afectarea reputației sau suportarea unor costuri necesare pentru limitarea consecințelor divulgării.

În cazul întârzierii culpabile, partea trebuie să demonstreze efectul concret al întârzierii.

Simplul fapt că procedura a durat mai mult nu este întotdeauna suficient.

Trebuie analizat dacă întârzierea este imputabilă, dacă termenul era în vigoare și dacă a produs o pierdere certă.

Cheltuielile suportate pentru limitarea prejudiciului pot fi luate în considerare dacă au fost rezonabile și dacă există o legătură directă cu conduita arbitrului.

Cine poate fi chemat în răspundere

Art. 565 se referă la răspunderea arbitrilor.

În arbitrajul ad-hoc cu arbitru unic, acțiunea va privi persoana care a acceptat misiunea și căreia îi este imputată conduita prejudiciabilă.

Dacă prejudiciul rezultă din conduita mai multor arbitri, trebuie analizată contribuția fiecăruia la producerea sa.

În cazul tribunalului colegial, faptul că un arbitru a votat împotriva unei măsuri sau a formulat o opinie separată poate fi relevant pentru delimitarea conduitei sale de conduita majorității.

Răspunderea nu se transferă automat către partea care a desemnat arbitrul.

Arbitrul desemnat de o parte nu este reprezentantul acesteia și nu primește instrucțiuni privind soluția litigiului.

În același timp, dacă o persoană sau o entitate a participat distinct la administrarea arbitrajului, trebuie identificat temeiul propriu al eventualei răspunderi.

Art. 565 reglementează răspunderea arbitrilor și nu poate fi extins automat la orice participant la procedură.

Raportul dintre răspundere și înlocuirea arbitrului

Recuzarea, abținerea și înlocuirea arbitrului sunt remedii orientate spre protejarea procedurii și reconstituirea tribunalului arbitral.

Răspunderea civilă este un remediu reparator, care urmărește acoperirea prejudiciului produs.

Înlocuirea arbitrului nu exclude automat răspunderea sa.

Dacă arbitrul a renunțat nejustificat sau a încălcat o obligație și a cauzat un prejudiciu, partea poate analiza separat formularea unei pretenții în despăgubiri.

În mod similar, admiterea unei recuzări nu dovedește automat existența unui prejudiciu și nu atrage de drept obligația arbitrului de a despăgubi partea.

Trebuie demonstrată conduita imputabilă și efectul patrimonial sau nepatrimonial al acesteia.

Înlocuirea poate limita prejudiciul dacă împiedică agravarea consecințelor.

Partea are obligația de a lua măsuri rezonabile pentru a evita sau limita pierderea, iar costurile acestor măsuri pot fi avute în vedere la stabilirea despăgubirilor.

Răspunderea și acțiunea în anulare

Acțiunea în anulare și acțiunea în răspundere au obiecte diferite.

Prin acțiunea în anulare se solicită desființarea hotărârii arbitrale pentru unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 608 Cod procedură civilă.

Prin acțiunea în răspundere se solicită repararea unui prejudiciu cauzat prin conduita arbitrului.

O neregularitate privind constituirea tribunalului arbitral trebuie invocată în timpul procedurii, în condițiile art. 592 Cod procedură civilă.

Excepțiile privind convenția arbitrală, constituirea tribunalului, limitele însărcinării și desfășurarea procedurii până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată trebuie ridicate cel mai târziu la acel termen, sub sancțiunea decăderii.

Invocarea tardivă a unei neregularități poate împiedica valorificarea sa ulterioară în acțiunea în anulare.

Această decădere procedurală nu trebuie confundată cu soluționarea unei eventuale pretenții distincte în răspundere, care va depinde de propriile condiții de admisibilitate și de probă.

Clauze contractuale privind răspunderea

Părțile pot reglementa prin convenția arbitrală sau prin regulile procedurale aspecte privind acceptarea misiunii, confidențialitatea, comunicările, termenul arbitrajului și înlocuirea arbitrului.

Este recomandabil ca documentul de acceptare să prevadă obligația arbitrului de a respecta confidențialitatea, de a dezvălui cauzele de incompatibilitate și de a informa părțile cu privire la orice împrejurare care poate afecta îndeplinirea misiunii.

O clauză prin care arbitrul este exonerat anticipat de orice răspundere trebuie analizată cu prudență.

O asemenea clauză nu poate înlătura în mod automat aplicarea dispozițiilor imperative și nu ar trebui să protejeze conduita intenționată, reaua-credință sau grava neglijență.

De asemenea, nu este recomandabil ca părțile să stabilească mecanisme care fac practic imposibilă recuperarea unui prejudiciu cauzat prin încălcarea obligațiilor legale ale arbitrului.

Concluzie

Arbitrii răspund pentru prejudiciile cauzate părților în cazurile prevăzute de art. 565 Cod procedură civilă.

Sunt vizate renunțarea nejustificată la misiune după acceptare, neparticiparea fără motiv justificat la judecarea litigiului, nepronunțarea hotărârii în termen, încălcarea confidențialității și încălcarea cu rea-credință sau gravă neglijență a altor îndatoriri.

Depășirea termenului de pronunțare nu atrage automat răspunderea.

Trebuie verificat termenul aplicabil, suspendările, prelungirile, existența unui motiv justificat și prejudiciul concret produs.

Caducitatea arbitrajului este distinctă de răspunderea civilă a arbitrului.

Caracterul jurisdicțional al funcției nu instituie o imunitate absolută.

El protejează autonomia arbitrului în soluționarea litigiului și împiedică transformarea răspunderii într-o cale indirectă de rejudecare a fondului.

Arbitrul nu răspunde pentru simplul fapt că soluția sa este nefavorabilă sau că partea nu este de acord cu aprecierea probelor.

În arbitrajul ad-hoc cu arbitru unic, riscul este mai concentrat deoarece întreaga procedură depinde de o singură persoană.

Din acest motiv, acceptarea scrisă, declarația de independență și imparțialitate, obligația continuă de confidențialitate, respectarea termenelor și existența unui mecanism de înlocuire reprezintă garanții esențiale pentru părți.