Arbitrajul este, în mod obișnuit, construit în jurul unui raport juridic între două părți și al unei convenții arbitrale care le leagă.
În practică, însă, numeroase litigii implică mai multe persoane, mai multe contracte sau raporturi juridice interdependente.
Un proiect de construcții poate implica beneficiarul, antreprenorul general, subcontractanții, proiectantul, furnizorii și asigurătorii.
O operațiune comercială poate fi structurată prin contracte succesive de vânzare, finanțare, garanție și transport.
În asemenea situații, soluționarea separată a litigiilor poate genera costuri suplimentare, probe administrate de mai multe ori și riscul unor hotărâri contradictorii.
Arbitrajul multiparte ridică însă o problemă fundamentală: arbitrajul se întemeiază pe consimțământ.
O persoană care nu a încheiat convenția arbitrală nu poate fi obligată, numai prin voința uneia dintre părți sau prin simpla legătură economică cu litigiul, să participe la procedura arbitrală.
De aceea, conexarea, intervenția, chemarea în garanție și consolidarea procedurilor trebuie analizate împreună cu existența, întinderea și opozabilitatea convenției arbitrale.
Principiul consimțământului
Convenția arbitrală este încheiată în scris, sub sancțiunea nulității.
Ea poate rezulta dintr-o clauză compromisorie, dintr-un compromis, dintr-un schimb de corespondență sau din schimbul de acte procedurale, în condițiile prevăzute de lege.
Convenția arbitrală produce efecte între persoanele care au încheiat-o și pentru litigiile cuprinse în acord.
Încheierea convenției exclude competența instanțelor judecătorești pentru litigiul care face obiectul ei, însă nu extinde automat competența tribunalului arbitral asupra oricărui terț legat economic sau factual de una dintre părți.
În arbitrajul ad-hoc, această limită este deosebit de importantă.
Nu există o autoritate administrativă permanentă care să decidă, în temeiul unui regulament instituțional, dacă un terț poate fi introdus în procedură sau dacă două arbitraje pot fi reunite.
Arbitrul unic poate soluționa numai litigiul pentru care a fost învestit prin consimțământul relevant al părților.
În cazul unui litigiu cu trei sau mai multe părți, trebuie verificat separat dacă fiecare parte este legată de aceeași convenție arbitrală, dacă există convenții arbitrale compatibile și dacă procedura de desemnare a arbitrului unic sau a tribunalului arbitral respectă egalitatea părților.
Arbitrajul multiparte
Arbitrajul multiparte este procedura în care participă mai mult de două părți, fie ca reclamanți și pârâți, fie cu poziții procesuale diferite.
Pluralitatea poate exista de la începutul procedurii sau poate apărea ulterior prin intervenție, chemare în garanție, cesiune, succesiune ori extinderea convenției arbitrale.
Pluralitatea de părți nu produce automat o pluralitate de convenții arbitrale și nici nu rezolvă problema desemnării arbitrului.
Atunci când mai multe persoane trebuie să participe la constituirea tribunalului arbitral, mecanismul de numire trebuie să respecte egalitatea procedurală și dreptul fiecărei părți de a nu fi pusă într-o poziție structural dezavantajată.
Într-un arbitraj cu arbitru unic, riscul privind constituirea tribunalului este mai redus, deoarece nu există problema desemnării unor arbitri de către grupuri opuse de părți.
Totuși, arbitrul unic trebuie să verifice dacă toate persoanele implicate au acceptat competența sa, procedura aplicabilă și, după caz, componența tribunalului deja constituit.
Acceptarea de către un terț a participării la procedură poate avea consecințe importante.
Ea poate presupune nu numai acceptarea obiectului litigiului, ci și acceptarea convenției arbitrale, a regulilor procedurale, a sediului arbitrajului, a limbii procedurii și a arbitrului deja desemnat.
Participarea terților
Codul de procedură civilă permite participarea terților la procedura arbitrală în condițiile intervenției reglementate de dreptul comun, dar stabilește o limită specifică: intervenția este permisă numai cu acordul terțului și al tuturor părților.
Excepția privește intervenția accesorie.
Aceasta poate fi admisibilă și fără îndeplinirea condiției acordului tuturor părților, deoarece terțul nu formulează, în principiu, o pretenție proprie împotriva părților, ci sprijină apărarea uneia dintre ele.
| Formă de participare | Poziția terțului | Necesitatea consimțământului |
|---|---|---|
| Intervenție principală | Terțul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecății | Este necesar acordul terțului și al tuturor părților |
| Intervenție accesorie | Terțul sprijină apărarea uneia dintre părți | Poate fi admisibilă fără acordul tuturor părților, în condițiile legii |
| Chemare în garanție | O parte solicită introducerea terțului în legătură cu un eventual drept de regres sau despăgubire | Trebuie verificată convenția arbitrală a terțului și compatibilitatea sa cu arbitrajul |
| Intervenție forțată a altui terț | Terțul este atras în procedură pentru soluționarea unui raport juridic conex | Nu poate fi impusă în lipsa temeiului legal și a consimțământului cerut de materia arbitrală |
În cazul intervenției principale, terțul nu poate fi introdus în arbitraj numai pentru că pretinde un drept asupra obiectului litigiului.
Este necesar ca acesta să accepte judecata arbitrală, iar toate părțile deja implicate să accepte extinderea cadrului procesual.
În cazul intervenției accesorii, terțul nu solicită, în mod obișnuit, obligarea uneia dintre părți la o prestație proprie.
Intervenția sa urmărește sprijinirea poziției procesuale a unei părți și nu trebuie să transforme procedura într-un litigiu autonom între terț și celelalte persoane.
Intervenția principală
Intervenția principală presupune că terțul afirmă un drept propriu asupra obiectului litigiului.
În arbitraj, o asemenea intervenție este mai dificilă decât într-un proces judiciar, deoarece terțul trebuie să fie legat de convenția arbitrală sau să accepte în mod expres extinderea acesteia.
Tribunalul arbitral trebuie să verifice dacă terțul a consimțit la arbitraj, dacă obiectul pretenției sale se încadrează în convenția arbitrală și dacă admiterea intervenției nu modifică în mod nepermis obiectul sau limitele investirii.
În cazul în care intervenția este formulată după desemnarea arbitrului unic, terțul trebuie să cunoască și să accepte faptul că procedura este deja constituită.
Acceptarea participării poate echivala, în plan procedural, cu acceptarea arbitrului și a regulilor aplicabile, dacă actul de intervenție nu formulează rezerve.
Dacă terțul dorește să participe la constituirea tribunalului sau să își exprime poziția cu privire la numirea arbitrului, problema trebuie soluționată înainte de acceptarea intervenției.
În caz contrar, admiterea ulterioară a intervenției poate genera o obiecție privind încălcarea egalității armelor și a dreptului de a participa la constituirea tribunalului.
Intervenția accesorie
Intervenția accesorie este mai compatibilă cu arbitrajul multiparte, deoarece terțul nu formulează o pretenție proprie și nu solicită, în principiu, o soluție împotriva tuturor celorlalte părți.
Totuși, intervenția accesorie nu este lipsită de efecte procedurale.
Terțul poate avea acces la documentele dosarului, poate participa la audieri, poate propune probe și poate influența strategia procesuală a părții sprijinite. Din acest motiv, arbitrul unic trebuie să stabilească limitele accesului și obligațiile de confidențialitate.
Intervenientul accesoriu nu poate extinde obiectul litigiului prin formularea unor pretenții proprii.
Dacă dorește să obțină o obligație directă a unei părți sau să supună judecății un raport juridic distinct, este necesară analizarea unei alte forme de participare, cu respectarea consimțământului arbitral.
Admiterea intervenției accesorii nu înseamnă că arbitrul unic poate pronunța o soluție directă împotriva intervenientului.
Efectul hotărârii trebuie raportat la poziția procesuală acceptată și la limitele convenției arbitrale.
Chemarea în garanție
Chemarea în garanție este o cerere incidentală prin care o parte solicită introducerea unui terț față de care ar putea avea un drept de regres sau de despăgubire în cazul pierderii procesului.
Într-un proces judiciar, această instituție permite soluționarea concomitentă a raportului principal și a raportului de garanție.
În arbitraj, însă, nu este suficientă existența unui raport juridic între pârât și terț.
Trebuie verificat dacă terțul este ținut de o convenție arbitrală relevantă sau dacă acceptă în mod expres participarea la arbitraj.
Chemarea în garanție nu poate fi utilizată pentru a introduce un terț într-un litigiu arbitral împotriva voinței sale, atunci când nu există un temei legal sau contractual care să extindă competența tribunalului arbitral asupra acestuia.
În plus, dreptul de regres trebuie să fie legat de soluția asupra cererii principale.
Dacă partea urmărește valorificarea unei creanțe autonome, independente de rezultatul litigiului principal, cererea poate depăși funcția specifică a chemării în garanție.
Arbitrul unic trebuie să analizeze distinct existența dreptului de regres, natura raportului juridic dintre partea care cheamă în garanție și terț, convenția arbitrală aplicabilă și efectul pe care introducerea terțului îl produce asupra procedurii.
Limitele chemării în garanție
Un terț nu poate fi transformat într-un pârât arbitral prin simpla susținere că ar trebui să suporte, în final, costul sau consecințele unei eventuale hotărâri nefavorabile.
Este necesară o legătură juridică de garanție sau despăgubire, iar soluționarea cererii incidentale trebuie să depindă de soluția cererii principale.
De exemplu, dacă antreprenorul general este chemat în judecată de beneficiar și solicită introducerea subcontractantului, arbitrul unic trebuie să verifice dacă între antreprenor și subcontractant există o obligație de garanție sau despăgubire și dacă aceasta este supusă arbitrajului.
Dacă subcontractantul are numai o datorie contractuală distinctă față de antreprenor, fără legătură de dependență cu pretenția beneficiarului, chemarea în garanție poate reprezenta o încercare de valorificare a unei creanțe autonome în cadrul unei cereri accesorii.
Într-o asemenea situație, soluția procedurală prudentă este separarea raporturilor juridice sau sesizarea terțului într-o procedură arbitrală distinctă, dacă există convenție arbitrală. Reunirea nu poate fi obținută prin eludarea condiției consimțământului.
Contracte conexe
Contractele conexe sunt contracte distincte, legate economic sau funcțional de aceeași operațiune.
Ele pot conține clauze arbitrale identice, clauze similare, clauze diferite sau nicio clauză arbitrală.
Conexitatea economică nu este suficientă pentru extinderea convenției arbitrale.
Pentru fiecare contract trebuie verificat dacă părțile au acceptat arbitrajul, care este obiectul clauzei și dacă aceasta acoperă litigiul concret.
Un contract principal și un contract de garanție pot avea părți diferite.
O clauză arbitrală din contractul principal nu se extinde automat asupra garantului numai pentru că garanția economică depinde de obligația principală.
Extinderea poate fi susținută numai dacă rezultă din textul contractelor, din asumarea expresă a clauzei sau din conduita juridică relevantă a persoanei respective, în limitele legii aplicabile.
În mod similar, clauza arbitrală dintr-un contract de subcontractare nu se aplică automat litigiului dintre beneficiar și subcontractant, dacă beneficiarul nu este parte la convenție.
Relația factuală dintre contracte poate justifica administrarea coordonată a probelor, dar nu înlocuiește consimțământul la arbitraj.
Conexarea și consolidarea procedurilor
Conexarea presupune reunirea unor litigii care au legătură între ele.
Consolidarea este o formă mai intensă de reunire, în care două sau mai multe proceduri arbitrale distincte sunt administrate și soluționate în cadrul unei singure proceduri.
În arbitrajul ad-hoc, Codul de procedură civilă nu oferă un mecanism general și detaliat pentru consolidarea unilaterală a unor arbitraje distincte.
În lipsa unei clauze care să permită consolidarea sau a acordului ulterior al tuturor părților relevante, arbitrul unic nu poate reuni automat proceduri întemeiate pe convenții arbitrale diferite.
Consolidarea este mai ușor de realizat atunci când există identitate sau compatibilitate între părți, același sediu al arbitrajului, aceeași limbă, aceeași lege procedurală, același mecanism de desemnare și același arbitru.
Aceste elemente nu sunt suficiente în mod izolat, dar reduc riscul de incompatibilitate.
În schimb, clauze arbitrale diferite pot indica faptul că părțile au dorit proceduri separate.
Diferențele privind sediul, limba, legea procedurală, numirea arbitrilor sau întinderea convenției pot împiedica reunirea cauzelor.
| Element analizat | Consecință asupra conexării |
|---|---|
| Identitatea părților | Favorizează administrarea comună, dar nu este suficientă prin ea însăși |
| Contracte legate de aceeași operațiune | Justifică verificarea conexiunii, nu extinde automat convenția arbitrală |
| Clauze arbitrale compatibile | Favorizează acordul de consolidare |
| Clauze arbitrale contradictorii | Pot indica intenția de a menține procedurile separate |
| Același arbitru unic | Facilitează administrarea comună, dacă toate părțile consimt |
| Arbitri diferiți deja desemnați | Pot face consolidarea dificilă sau incompatibilă cu egalitatea părților |
| Obiecte și probe comune | Pot justifica coordonarea procedurală, fără a elimina necesitatea consimțământului |
Coordonarea fără consolidare
Atunci când consolidarea nu este posibilă, părțile și tribunalele arbitrale pot analiza măsuri de coordonare care nu transformă procedurile distincte într-una singură.
Procedurile pot avea calendare apropiate, termene coordonate, schimburi de documente sincronizate sau audieri programate succesiv.
Probele comune pot fi depuse în fiecare dosar, iar părțile pot conveni asupra unor fapte necontestate.
Coordonarea nu permite unui arbitru să pronunțe o hotărâre într-o procedură în temeiul unor acte care nu au fost depuse și discutate în acea procedură. Fiecare tribunal arbitral trebuie să respecte dreptul părților din propriul dosar de a cunoaște și contesta probele utilizate.
De asemenea, existența mai multor proceduri nu permite tribunalului arbitral să presupună că soluția dată într-un dosar este obligatorie într-un alt dosar. Efectele hotărârii arbitrale trebuie analizate prin raportare la părțile, obiectul și cauza litigiului.
Constituirea tribunalului arbitral în litigiile multiparte
Constituirea tribunalului arbitral devine sensibilă atunci când părțile au interese divergente și nu pot fi grupate simplu în reclamanți și pârâți.
Dacă fiecare grup de părți ar avea dreptul să desemneze un arbitru, un grup format din două persoane ar putea avea o influență mai mare decât un grup format dintr-o singură persoană.
Dacă numai o parte are dreptul de a desemna arbitrul, celelalte persoane ar putea susține că nu au avut o participare efectivă la constituirea tribunalului.
În arbitrajul cu arbitru unic, problema este soluționată prin desemnarea comună a arbitrului sau prin mecanismul subsidiar prevăzut în convenție și de lege.
Pentru evitarea blocajului, clauza trebuie să indice ce se întâmplă dacă părțile multiple nu ajung la un acord.
Dacă un terț intră în procedură după constituirea tribunalului, trebuie clarificat dacă acesta acceptă arbitrul deja desemnat.
În lipsa unei asemenea clarificări, procedura poate fi vulnerabilă la o obiecție privind lipsa consimțământului sau încălcarea egalității părților.
Competența tribunalului arbitral
Tribunalul arbitral decide asupra propriei competențe, inclusiv asupra existenței și întinderii convenției arbitrale.
Într-un arbitraj multiparte, această verificare trebuie realizată pentru fiecare parte și pentru fiecare pretenție.
Arbitrul unic trebuie să determine dacă litigiul dintre reclamant și pârât este acoperit de convenție, dacă cererea împotriva terțului are aceeași bază arbitrală și dacă intervenientul sau chematul în garanție a acceptat în mod valabil participarea.
Excepția de necompetență trebuie invocată în condițiile și la momentul prevăzute de procedura aplicabilă.
Partea care participă fără rezerve poate întâmpina dificultăți în contestarea ulterioară a competenței, însă participarea la acte procedurale nu trebuie interpretată automat ca extindere nelimitată a convenției arbitrale.
În cazul unui terț, arbitrul unic trebuie să consemneze explicit întinderea acceptării.
Este recomandabil să se precizeze dacă terțul acceptă numai intervenția accesorie sau dacă acceptă soluționarea unui raport juridic propriu, inclusiv a unei eventuale cereri de despăgubire.
Dreptul la apărare și contradictorialitatea
Arbitrajul multiparte nu permite simplificarea procedurii cu prețul excluderii unei părți de la administrarea probelor sau de la formularea apărărilor.
Fiecare parte trebuie să poată cunoaște pretențiile, apărările și probele relevante.
Arbitrul unic poate organiza procedura prin termene comune, limite de pagini, categorii de documente sau audieri succesive.
Aceste măsuri trebuie să fie proporționale cu numărul părților și să permită fiecăreia să își formuleze poziția.
Dacă există documente care privesc numai raportul dintre două părți, accesul celorlalte persoane trebuie analizat prin raportare la necesitatea utilizării documentului în soluționarea cauzei.
Confidențialitatea comercială nu poate fi folosită pentru a lipsi o parte de accesul la o probă decisivă, dar nici pluralitatea părților nu justifică divulgarea generală a tuturor informațiilor.
În cazul declarațiilor de martori și al expertizelor, trebuie stabilite reguli care să prevină dublarea inutilă a probelor, fără să se limiteze posibilitatea fiecărei părți de a formula întrebări și obiecțiuni.
Cheltuielile arbitrale în arbitrajul multiparte
Participarea mai multor părți poate crește costurile procedurii prin numărul de reprezentanți, volumul documentelor, durata audierilor și complexitatea probatoriului.
Arbitrul unic poate stabili avansuri și termene de plată, însă trebuie să precizeze efectul neplății de către una dintre părți.
Nu este suficient să se presupună că celelalte părți vor suporta automat costurile celui care nu plătește.
În hotărârea finală, repartizarea cheltuielilor trebuie să țină seama de poziția procesuală a fiecărei părți, de pretențiile admise sau respinse, de participarea terților și de conduita procesuală.
Un intervenient accesoriu nu se află întotdeauna în aceeași situație cu reclamantul sau pârâtul principal.
Clauză orientativă pentru arbitraj multiparte
|
Orice litigiu decurgând din sau în legătură cu prezentul contract va fi soluționat definitiv prin arbitraj ad-hoc de un arbitru unic. Părțile convin că participarea unei persoane care nu este parte la prezentul contract, inclusiv prin intervenție, chemare în garanție sau altă formă de participare, este posibilă numai dacă tribunalul arbitral constată existența unei convenții arbitrale opozabile acelei persoane sau primește acordul său expres, în forma prevăzută de lege. Nicio hotărâre pronunțată în una dintre proceduri nu va fi utilizată în alta decât după comunicarea sa și acordarea posibilității efective părților din cealaltă procedură de a formula observații, în limitele legii și ale regulilor de probă aplicabile. Arbitrul unic va verifica, pentru fiecare parte și pentru fiecare pretenție, existența, valabilitatea și întinderea convenției arbitrale. |
Concluzie
Arbitrajul multiparte este posibil, dar nu poate fi construit numai pe existența unei legături economice între părți sau contracte.
Elementul central rămâne consimțământul la arbitraj și întinderea exactă a convenției arbitrale.
Intervenția principală și chemarea în garanție presupun verificarea convenției arbitrale aplicabile terțului și a compatibilității cererii cu obiectul litigiului.
Intervenția accesorie beneficiază de un regim mai flexibil, însă nu permite formularea unor pretenții autonome și nu autorizează pronunțarea unei soluții directe împotriva intervenientului în afara limitelor convenției.
Conexarea și consolidarea nu sunt sinonime.
Coordonarea unor proceduri poate fi realizată prin calendare și acte procedurale compatibile, în timp ce consolidarea presupune administrarea unor arbitraje distincte ca o singură procedură.
În arbitrajul ad-hoc, consolidarea nu poate fi impusă unilateral atunci când convențiile arbitrale sau voința părților nu o permit.
În cazul arbitrului unic, soluția contractuală trebuie să reglementeze clar intervenția terților, chemarea în garanție, desemnarea arbitrului după extinderea cadrului procesual și posibilitatea reunificării unor litigii conexe.
O procedură multiparte eficientă trebuie să păstreze echilibrul dintre economia procesuală și consimțământul arbitral.
Reducerea numărului de proceduri nu justifică extinderea competenței tribunalului arbitral asupra unor persoane care nu au acceptat-o sau utilizarea unor probe fără garantarea contradictorialității.