Proba cu martori poate avea un rol important în arbitrajul ad-hoc atunci când soluționarea litigiului depinde de împrejurări percepute direct de persoane implicate în negocierea, executarea sau încetarea raportului juridic dintre părți.
În arbitrajul cu arbitru unic, audierea martorilor trebuie organizată astfel încât arbitrul să poată verifica direct credibilitatea declarațiilor, iar partea adversă să aibă posibilitatea efectivă de a le contesta.
Declarațiile scrise pot simplifica procedura, dar nu elimină necesitatea contradictorialității.
Ce este martorul
Martorul este persoana care are cunoștință despre fapte relevante pentru soluționarea litigiului și care le comunică tribunalului arbitral.
Martorul relatează ceea ce a perceput direct, nu formulează concluzii juridice și nu decide dacă o parte și-a încălcat obligațiile.
Un director, angajat, consultant, subcontractant sau reprezentant al unei părți poate deține informații utile, dar relația sa cu partea trebuie prezentată tribunalului arbitral.
Legătura profesională nu conduce automat la excluderea persoanei, însă poate fi relevantă pentru aprecierea credibilității.
În dreptul procesual civil, anumite persoane nu pot fi martori, iar altele sunt scutite de obligația de a depune mărturie.
Printre situațiile relevante se află legăturile de rudenie sau de interese cu una dintre părți, existența unui secret profesional și riscul autoincriminării.
În arbitraj, părțile pot conveni, expres sau tacit, asupra audierii anumitor persoane care, potrivit regulilor generale, ar putea fi împiedicate să depună mărturie în anumite situații.
O asemenea convenție este posibilă numai în limitele drepturilor de care părțile pot dispune și nu înlătură obligațiile imperative privind secretul profesional sau protecția altor interese ocrotite de lege.
Propunerea probei cu martori
Proba cu martori trebuie propusă, de regulă, prin cererea de arbitrare sau prin întâmpinare.
Partea trebuie să indice numele și adresa martorului, dacă sunt cunoscute, precum și faptele asupra cărora acesta urmează să fie audiat.
Nu este suficientă menționarea unei liste de persoane fără indicarea împrejurărilor care urmează să fie dovedite.
Tribunalul arbitral trebuie să poată aprecia dacă martorul are legătură cu litigiul și dacă audierea sa este utilă, pertinentă și concludentă.
În arbitrajul ad-hoc cu arbitru unic, este recomandabil ca partea să indice pentru fiecare martor perioada în care acesta a cunoscut faptele, funcția deținută și relația cu părțile.
Aceste informații permit arbitrului să stabilească dacă mărturia este directă sau se bazează pe relatări indirecte.
Probele propuse ulterior pot fi respinse ca tardive.
Ele pot fi admise dacă au devenit necesare ca urmare a apărărilor celeilalte părți, dacă partea nu putea să le propună anterior sau dacă arbitrul unic apreciază că sunt esențiale pentru soluționarea corectă a litigiului.
Admisibilitatea mărturiei
Proba cu martori este admisibilă în limitele prevăzute de lege.
În materia actelor juridice, există restricții privind dovedirea cu martori a unui act pentru care legea cere forma scrisă sau a unor aspecte contrare ori suplimentare față de conținutul unui înscris.
În relațiile dintre profesioniști, regulile privind proba cu martori pot avea o aplicare mai largă, dacă actul a fost încheiat în exercițiul activității profesionale și nu există o dispoziție specială care impune forma scrisă.
Martorul nu poate fi folosit pentru a modifica un contract scris prin declarații generale privind ceea ce „s-a înțeles” între părți.
El poate fi audiat pentru explicarea împrejurărilor negocierii, a executării sau a conduitei ulterioare, în limitele permise de regulile probatorii.
Admisibilitatea și valoarea probatorie sunt probleme distincte.
O declarație poate fi admisibilă, dar să primească o valoare redusă dacă martorul nu a perceput direct faptele, are un interes evident sau este contrazis de documente contemporane evenimentelor.
Audierea martorilor în arbitraj
Martorii sunt audiați de tribunalul arbitral fără prestare de jurământ.
Audierea se poate desfășura la locul stabilit de tribunalul arbitral, la locuința sau la locul de activitate al martorului, cu acordul sau la cererea acestuia, ori prin răspunsuri scrise la întrebările formulate de arbitrul unic.
Audierea orală permite arbitrului unic să observe coerența răspunsurilor, nivelul de precizie, ezitările și modul în care martorul reacționează la întrebări.
Aceste elemente pot fi relevante, dar nu trebuie transformate într-un criteriu exclusiv de apreciere.
Partea care a propus martorul poate adresa întrebări cu privire la faptele indicate în cererea de probe.
Cealaltă parte trebuie să poată formula întrebări pentru verificarea declarației, a sursei informațiilor și a eventualelor contradicții.
Arbitrul unic poate adresa întrebări proprii pentru clarificarea unor aspecte rămase neclare.
Întrebările arbitrului nu trebuie să înlocuiască sarcina probei unei părți și nici să transforme tribunalul arbitral în reprezentantul uneia dintre părți.
Examinarea directă și examinarea încrucișată
Examinarea directă este audierea martorului de către partea care l-a propus.
Întrebările urmăresc prezentarea faptelor cunoscute de martor și ordonarea cronologică a evenimentelor.
Examinarea încrucișată, cunoscută în practica internațională sub denumirea de cross-examination, este audierea martorului de către partea adversă.
Scopul său este verificarea exactității declarației, identificarea contradicțiilor, evidențierea relației martorului cu partea și testarea bazei factuale a afirmațiilor.
Examinarea încrucișată nu trebuie utilizată pentru intimidarea martorului sau pentru obținerea unor opinii juridice.
Întrebările trebuie să rămână legate de faptele relevante pentru obiectul litigiului.
Arbitrul unic poate limita întrebările repetitive, irelevante sau excesiv de lungi.
Limitarea este legitimă dacă se aplică în mod egal și nu împiedică partea adversă să verifice în mod real declarația.
Într-un arbitraj cu martori tehnici, trebuie păstrată distincția dintre mărturie și expertiză.
Martorul poate explica ce a observat în timpul executării contractului, dar nu devine expert numai pentru că are o calificare tehnică.
Opinia tehnică sistematică asupra unor împrejurări specializate trebuie, de regulă, administrată prin expertiză.
Declarația scrisă a martorului
Declarația scrisă a martorului este un document prin care acesta prezintă în scris faptele pe care le cunoaște și împrejurările în care le-a perceput.
Ea poate constitui o etapă pregătitoare pentru audierea orală sau, dacă părțile convin și arbitrul unic aprobă, poate fi utilizată ca probă scrisă a mărturiei.
Declarația trebuie să fie redactată la persoana întâi și să indice identitatea martorului, funcția sau activitatea sa, relația cu părțile și modul în care a luat cunoștință de faptele descrise.
Martorul trebuie să separe faptele percepute direct de informațiile primite de la alte persoane.
Dacă relatează o informație indirectă, trebuie să arate sursa acesteia și motivul pentru care o include în declarație.
Declarația trebuie să fie limitată la fapte relevante.
Nu este rolul martorului să formuleze calificări juridice, să pledeze cauza unei părți sau să reproducă argumentele avocaților.
O declarație pregătită integral de avocat, fără verificarea conținutului de către martor, poate ridica probleme de credibilitate.
Avocatul poate asista martorul la structurarea declarației, însă responsabilitatea pentru afirmațiile făcute trebuie să aparțină martorului.
| Element | Conținut |
|---|---|
| Identitatea martorului | Nume, profesie, funcție și date de contact |
| Relația cu părțile | Raport de muncă, colaborare, reprezentare sau alt interes relevant |
| Sursa cunoașterii | Modul în care martorul a perceput direct faptele |
| Faptele relatate | Împrejurări concrete, prezentate cronologic și fără concluzii juridice |
| Documentele menționate | Identificarea înscrisurilor pe care martorul le-a întocmit, primit sau examinat |
| Separarea informațiilor | Distincția dintre faptele percepute personal și informațiile aflate de la alte persoane |
| Confirmarea conținutului | Data și semnătura martorului |
Declarațiile scrise în arbitrajul intern
Codul de procedură civilă permite tribunalului arbitral să ceară martorilor să răspundă în scris la întrebările formulate, acordându-le un termen pentru răspuns.
Această posibilitate este diferită de declarația scrisă unilaterală depusă de o parte.
Răspunsurile scrise solicitate de arbitrul unic se înscriu într-un cadru procedural controlat de tribunalul arbitral.
Întrebările sunt stabilite sau aprobate de tribunal, iar părțile trebuie să aibă posibilitatea de a lua cunoștință de răspunsuri și de a formula observații sau întrebări suplimentare.
Declarația scrisă depusă unilateral de o parte poate fi admisă dacă regulile procedurale convenite permit acest lucru.
Ea trebuie comunicată celeilalte părți, iar arbitrul unic trebuie să stabilească dacă martorul va fi audiat oral.
Dacă declarația este contestată, audierea orală este de regulă preferabilă.
Partea adversă poate verifica dacă martorul a redactat personal textul, dacă își menține afirmațiile, dacă le-a perceput direct și dacă există contradicții între declarație și alte probe.
În cazul în care martorul nu poate fi audiat din motive obiective, arbitrul unic poate aprecia declarația scrisă în raport cu explicațiile privind imposibilitatea audierii și cu celelalte probe administrate.
Declarațiile scrise în practica arbitrală internațională
În arbitrajul internațional, declarațiile scrise ale martorilor sunt utilizate frecvent pentru pregătirea fazei orale.
Ele permit părților să cunoască înaintea audierii versiunea factuală a martorului și să limiteze examinarea la aspectele contestate.
Practica internațională poate utiliza witness statements ca depoziții scrise depuse înaintea audierii. În această structură, declarația nu este neapărat tratată ca o probă autonomă și definitivă.
Ea poate constitui mărturia principală, urmând ca martorul să fie disponibil pentru examinare încrucișată.
Declarația scrisă poate include o relatare cronologică a faptelor, referiri la documente și explicații despre rolul martorului.
Ea nu ar trebui să conțină argumente juridice sau concluzii asupra modului în care tribunalul trebuie să soluționeze litigiul.
Utilizarea declarațiilor scrise trebuie adaptată procedurii interne.
În arbitrajul ad-hoc cu sediul în România, părțile pot conveni un asemenea mecanism în temeiul libertății de stabilire a regulilor procedurale, cu condiția respectării principiilor fundamentale ale procesului civil.
Regulile IBA privind administrarea probelor pot fi adoptate de părți ca reguli procedurale pentru organizarea declarațiilor scrise, a documentelor și a audierii martorilor.
Ele nu se aplică automat și nu pot înlătura garanțiile dreptului la apărare, egalității părților și contradictorialității.
Witness statement și cross-examination
Într-o procedură inspirată de practica internațională, partea care propune martorul depune o declarație scrisă într-un termen stabilit prin calendarul arbitral. Declarația este comunicată simultan celeilalte părți și arbitrului unic.
Partea adversă poate solicita ca martorul să fie prezent la audiere pentru examinare încrucișată.
Dacă martorul nu este disponibil și nu există un motiv justificat, arbitrul unic poate reduce valoarea declarației sau poate decide să nu o ia în considerare, după ascultarea părților.
Înaintea audierii, părțile pot stabili împreună aspectele necontestate și întrebările care nu mai trebuie adresate.
Această metodă reduce durata audierii și permite concentrarea pe contradicțiile reale.
Arbitrul unic trebuie să evite ca witness statement-ul să devină o pledoarie redactată de partea care l-a propus.
Declarația trebuie să rămână relatarea personală a martorului, verificabilă prin întrebări și prin confruntarea cu documentele dosarului.
Martorul indisponibil sau necooperant
Tribunalul arbitral nu poate recurge la mijloace de constrângere și nu poate aplica sancțiuni martorilor care nu se prezintă sau refuză să răspundă. Pentru aceste măsuri, partea interesată se poate adresa tribunalului de la locul arbitrajului.
Instanța de sprijin poate interveni atunci când audierea martorului este necesară, iar cooperarea sa nu poate fi obținută voluntar.
Cererea trebuie să indice martorul, faptele asupra cărora urmează să fie audiat și motivul pentru care măsura este relevantă pentru arbitraj.
Dacă martorul nu poate fi găsit sau nu se prezintă nici după intervenția instanței, arbitrul unic va aprecia dacă procedura poate continua pe baza celorlalte probe.
Absența martorului nu dovedește automat teza părții care l-a propus.
În cazul unui martor indisponibil din motive medicale sau dintr-un alt impediment grav, audierea poate fi organizată la locul unde acesta se află, cu citarea părților.
De asemenea, pot fi utilizate răspunsuri scrise, dacă arbitrul unic și părțile pot asigura contradictorialitatea.
Credibilitatea martorului
Arbitrul unic evaluează credibilitatea martorului prin raportare la coerența declarației, precizia relatării, modul de percepere a faptelor, relația cu părțile, interesul în cauză și concordanța cu celelalte probe.
Declarația unui angajat sau fost angajat nu trebuie respinsă automat numai din cauza relației profesionale.
În același timp, relația de subordonare, interesul financiar sau implicarea directă în executarea contractului trebuie luate în considerare la aprecierea forței probatorii.
O contradicție minoră privind un detaliu secundar nu infirmă automat întreaga mărturie.
În schimb, contradicțiile privind data, persoanele implicate, conținutul unei comunicări sau executarea unei obligații esențiale pot afecta în mod substanțial credibilitatea.
Arbitrul unic trebuie să explice în hotărâre motivele pentru care acordă o anumită valoare declarațiilor decisive.
Simpla menționare a faptului că un martor este „credibil” nu înlocuiește analiza elementelor care susțin această concluzie.
Confidențialitatea declarațiilor
Declarațiile martorilor pot conține informații comerciale, tehnice sau personale.
Ele trebuie comunicate și utilizate numai în cadrul procedurii arbitrale, cu respectarea obligației de confidențialitate.
Atunci când declarația conține informații sensibile, arbitrul unic poate stabili reguli privind anonimizarea, accesul limitat la anumite pasaje sau depunerea unei versiuni neconfidențiale.
Aceste măsuri nu trebuie să împiedice partea adversă să înțeleagă și să conteste efectiv conținutul relevant.
Dacă martorul este obligat să respecte un secret profesional sau contractual, trebuie verificat dacă poate comunica informația și în ce limite.
Confidențialitatea arbitrajului nu autorizează divulgarea unor informații protejate printr-o normă distinctă.
Clauză orientativă privind martorii și declarațiile scrise
|
Părțile convin că proba cu martori poate fi administrată prin declarații scrise și prin audiere orală, potrivit calendarului stabilit de arbitrul unic. Declarația scrisă va cuprinde identitatea martorului, profesia sau funcția acestuia, relația cu părțile, modul în care a luat cunoștință de faptele relatate și prezentarea cronologică a faptelor percepute direct. Părțile convin ca, în măsura în care nu contravin normelor imperative ale dreptului român, să poată fi utilizate orientativ Regulile IBA privind administrarea probelor în arbitrajul internațional. Declarațiile vor fi tratate ca informații confidențiale și vor fi utilizate numai pentru soluționarea litigiului arbitral. |
Concluzie
În arbitrajul ad-hoc cu arbitru unic, proba cu martori poate fi administrată prin audiere orală, răspunsuri scrise sau declarații scrise depuse potrivit regulilor stabilite de părți și de tribunalul arbitral.
Martorul relatează fapte percepute direct și nu poate substitui expertul sau arbitrul.
Declarația sa trebuie să indice identitatea, relația cu părțile, sursa cunoașterii și faptele relevante, fără argumente juridice sau formulări redactate ca o pledoarie.
Declarațiile scrise sunt compatibile cu arbitrajul intern dacă sunt integrate într-o procedură contradictorie.
Partea adversă trebuie să aibă posibilitatea de a formula observații, de a pune întrebări și, dacă este necesar, de a solicita audierea orală și examinarea încrucișată.
În practica arbitrală internațională, witness statement-ul este utilizat frecvent ca mărturie principală, iar cross-examination-ul verifică declarația în cadrul audierii.
Acest mecanism poate fi adoptat și într-un arbitraj ad-hoc român, însă numai prin reguli clare și cu respectarea Codului de procedură civilă și a principiilor fundamentale ale procedurii.
Regulile IBA pot oferi un cadru procedural util, dar nu au aplicare automată și nu înlocuiesc legea română.
Valoarea declarației rămâne stabilită de arbitrul unic, prin raportare la modul în care martorul a perceput faptele, la relația sa cu părțile și la concordanța mărturiei cu ansamblul probelor.