Tranzacția în fața tribunalului arbitral

În cursul arbitrajului, părțile pot ajunge la o înțelegere prin care sting litigiul, își restrâng pretențiile sau își asumă obligații reciproce.

În această situație, ele pot solicita tribunalului arbitral să pronunțe o hotărâre întemeiată pe acordul lor.

În practică, o asemenea hotărâre este denumită uneori hotărâre de expedient.

Din punct de vedere tehnic, însă, dispozițiile art. 438-440 Cod procedură civilă reglementează hotărârea prin care instanța judecătorească consfințește tranzacția părților.

În arbitraj, este mai exact să vorbim despre o hotărâre arbitrală pronunțată pe temeiul înțelegerii părților.

Diferența terminologică este relevantă.

Tribunalul arbitral nu dobândește competență prin simplul fapt că părțile au ajuns la o înțelegere.

El trebuie să fie învestit prin convenția arbitrală, iar acordul de soluționare trebuie să fie formulat și prezentat în cadrul unei proceduri arbitrale valabil începute.

Natura juridică a înțelegerii

Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu prin concesii, renunțări reciproce ori transferul unor drepturi de la una la cealaltă.

Prin tranzacție pot fi create, modificate sau stinse și raporturi juridice diferite de cele care formează obiectul inițial al litigiului, dacă există legătura necesară cu înțelegerea părților.

Înțelegerea rămâne, în primul rând, un act juridic al părților.

Tribunalul arbitral nu o transformă într-un contract și nu îi stabilește conținutul.

Rolul său este să verifice dacă acordul poate fi primit în procedură și dacă poate constitui temeiul unei hotărâri arbitrale.

Hotărârea arbitrală adaugă înțelegerii efectul jurisdicțional propriu unui act pronunțat de tribunalul arbitral.

Astfel, obligațiile asumate în acord sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii, iar hotărârea comunicată părților este definitivă și obligatorie.

Deosebirea dintre tranzacția extrajudiciară și tranzacția în arbitraj

O tranzacție extrajudiciară nu devine automat hotărâre arbitrală doar pentru că se referă la un litigiu care ar fi putut fi soluționat prin arbitraj.

Pentru a produce efectele unei hotărâri arbitrale, acordul trebuie prezentat tribunalului arbitral competent și trebuie să fie urmat de pronunțarea unei hotărâri în forma cerută de lege.

Temeiul procedural al hotărârii arbitrale

Arbitrajul se organizează și se desfășoară potrivit convenției arbitrale.

Părțile pot stabili regulile privind constituirea tribunalului, procedura, termenul și locul arbitrajului, precum și alte norme necesare bunei desfășurări a procedurii, cu respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri și a dispozițiilor imperative ale legii.

În arbitrajul ad-hoc, părțile pot stabili direct modalitatea prin care înțelegerea va fi prezentată tribunalului arbitral și modul în care acesta va proceda după primirea acordului.

În lipsa unor reguli convenite, tribunalul arbitral va aplica dispozițiile Codului de procedură civilă și va adopta măsurile necesare pentru pronunțarea unei hotărâri valabile.

În cazul arbitrului unic, acordul trebuie să fie acceptat de toate părțile care participă la arbitraj și trebuie depus în forma care permite identificarea clară a voinței lor.

Arbitrul unic nu poate modifica acordul și nu poate pronunța o soluție mai largă decât cea convenită sau decât obiectul convenției arbitrale.

Dacă înțelegerea este semnată de reprezentanți, trebuie verificată întinderea mandatului.

Acordul care conține renunțări la drepturi, recunoașteri de obligații sau transferuri patrimoniale poate reprezenta un act de dispoziție. Reprezentantul trebuie să aibă o împuternicire suficient de precisă pentru a încheia un asemenea act.

Condițiile de formă ale înțelegerii

În arbitraj, acordul părților trebuie să fie consemnat în scris.

Forma scrisă poate rezulta dintr-un înscris semnat, dintr-un schimb de comunicări sau dintr-un act procedural comun, dacă voința părților de a accepta conținutul înțelegerii poate fi stabilită fără echivoc.

Nu este suficientă o mențiune generică potrivit căreia părțile „s-au înțeles” sau „nu mai au pretenții”.

Pentru a putea fi transpus în dispozitiv, acordul trebuie să indice obligațiile, termenele, modalitatea de executare și consecințele neexecutării, atunci când părțile doresc ca aceste elemente să producă efecte executorii.

O formulare neclară poate crea dificultăți la executare.

Executorul judecătoresc nu poate completa acordul și nu poate transforma o obligație nedeterminată într-una determinată printr-o interpretare creatoare.

În cazul unei obligații de plată, este recomandabil ca acordul să indice suma, moneda, termenul de plată, contul sau modalitatea de plată și regimul accesoriilor.

În cazul unei obligații de a face, trebuie descrisă concret prestația datorată și termenul în care aceasta trebuie îndeplinită.

Condițiile de fond ale tranzacției

Tranzacția este supusă condițiilor generale de validitate ale contractului, cu particularitățile prevăzute de Codul civil.

Nu se poate tranzacționa asupra capacității sau stării civile a persoanelor și nici asupra drepturilor de care părțile nu pot dispune potrivit legii.

Faptul că părțile sunt de acord nu este suficient pentru a face arbitrabil și tranzacționabil un obiect indisponibil.

Înțelegerea nu poate fi folosită pentru a valida un act juridic lovit de nulitate absolută, cu excepția situației în care părțile tranzacționează expres asupra nulității, în limitele permise de lege.

De asemenea, tranzacția întemeiată pe înscrisuri dovedite ulterior ca fiind false este lovită de nulitate.

Tranzacția poate fi afectată de aceleași cauze de nulitate ca orice alt contract.

Totuși, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept cu privire la chestiunile care constituie obiectul neînțelegerii și nici pentru leziune.

Concesiile reciproce

Concesiile reciproce reprezintă elementul specific al tranzacției.

Ele nu presupun în mod necesar o echivalență economică perfectă, însă trebuie să existe o renunțare, o restrângere sau o asumare de obligații de către fiecare parte, raportată la litigiul soluționat.

O parte poate renunța la o componentă a pretențiilor, iar cealaltă poate accepta plata unei sume, executarea unei prestații sau recunoașterea unui drept.

Concesiile pot privi și un raport juridic conex, dacă acesta este inclus în mod clar în acord.

O declarație unilaterală de renunțare, fără nicio obligație sau concesie a celeilalte părți, poate avea efecte procesuale sau contractuale, însă calificarea sa drept tranzacție trebuie făcută cu prudență.

Tribunalul arbitral trebuie să verifice dacă acordul soluționează efectiv litigiul.

O înțelegere care lasă nerezolvate capetele principale de cerere nu poate fi transpusă într-o hotărâre care să pretindă că stinge întregul litigiu.

Obiectul și întinderea acordului

Tranzacția se limitează la obiectul său.

Chiar dacă părțile folosesc formule generale, renunțarea la toate drepturile, acțiunile și pretențiile nu se extinde automat la alte cauze sau raporturi juridice decât cele avute în vedere la încheierea acordului.

Tribunalul arbitral trebuie să coreleze acordul cu cererea de arbitrare, întâmpinarea, cererea reconvențională și eventualele cereri incidentale.

Dacă părțile doresc să stingă și pretenții care nu au fost inițial incluse în procedură, trebuie verificat dacă aceste pretenții intră în convenția arbitrală și dacă toate părțile relevante și-au exprimat consimțământul.

În arbitrajul ad-hoc, conexiunea economică dintre mai multe contracte nu este suficientă pentru a extinde competența tribunalului.

Dacă acordul include obligații desprinse dintr-un alt raport contractual, tribunalul trebuie să verifice existența unei convenții arbitrale aplicabile sau consimțământul ulterior al tuturor părților relevante.

Arbitrul unic nu poate include în hotărâre obligații asumate față de terți care nu au participat la arbitraj și nu și-au exprimat consimțământul.

Acordul nu poate produce, prin el însuși, efecte obligatorii față de o persoană care nu este parte.

Verificările tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral nu trebuie să aprobe automat orice document intitulat „tranzacție”.

Înainte de pronunțarea hotărârii, acesta trebuie să verifice atât aspectele procedurale, cât și aspectele de legalitate ale acordului.

Controlul tribunalului nu este o judecată asupra oportunității concesiilor.

Arbitrul unic nu poate refuza acordul numai pentru că apreciază că una dintre părți a făcut o concesie economică importantă.

El trebuie însă să refuze transpunerea în hotărâre a unui acord contrar legii sau imposibil de executat.

Tribunalul poate solicita lămuriri părților atunci când acordul este ambiguu, incomplet sau contradictoriu.

Dacă neclaritatea nu poate fi înlăturată fără ca tribunalul să modifice voința părților, pronunțarea unei hotărâri pe baza acordului trebuie refuzată sau limitată la partea clară și legală a înțelegerii.

Forma hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală întemeiată pe înțelegerea părților trebuie să respecte cerințele generale privind redactarea hotărârii arbitrale.

Ea se redactează în scris și trebuie să indice tribunalul arbitral, părțile, convenția arbitrală, obiectul litigiului, acordul părților, dispozitivul, data și locul pronunțării și semnăturile cerute de lege.

Faptul că litigiul a fost soluționat prin acord nu elimină obligația de a identifica temeiul competenței arbitrale sau de a individualiza părțile și obiectul procedurii.

Hotărârea trebuie să permită verificarea faptului că tribunalul arbitral a acționat în limitele investirii.

Motivarea poate fi adaptată caracterului consensual al soluției.

Totuși, ea trebuie să arate că tribunalul a verificat existența și validitatea acordului, limitele competenței, capacitatea și reprezentarea părților, precum și respectarea normelor imperative.

Dispozitivul trebuie să reproducă fidel obligațiile asumate.

Nu este suficient ca acesta să facă trimitere generică la un acord anexat, dacă anexarea sau identificarea documentului nu este clară.

Pentru executare, trebuie să fie neîndoielnic care este documentul care formează parte din hotărâre și ce obligații rezultă din el.

Executorialitatea hotărârii

Avantajul principal al transpunerii tranzacției într-o hotărâre arbitrală este posibilitatea executării sale potrivit regimului hotărârilor arbitrale. Hotărârea comunicată părților este definitivă și obligatorie, iar hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească.

Creditorul nu trebuie să formuleze o nouă acțiune pentru a obține o hotărâre judecătorească asupra obligațiilor asumate în tranzacție.

Dacă debitorul nu execută voluntar, creditorul poate solicita executorului judecătoresc deschiderea procedurii de executare și încuviințarea executării silite.

Executorialitatea se referă la obligațiile cuprinse în dispozitiv.

O declarație generală de stingere a litigiului nu este, prin ea însăși, o obligație susceptibilă de executare.

Dacă părțile doresc executarea silită a acordului, dispozitivul trebuie să conțină prestații concrete, determinate sau determinabile.

În cazul obligațiilor de plată, trebuie să poată fi calculat debitul principal și, dacă este cazul, dobânda, penalitatea sau actualizarea.

În cazul obligațiilor de a face, trebuie să poată fi identificată conduita pe care debitorul trebuie să o îndeplinească.

Tranzacția privind un imobil

Atunci când acordul privește transferul dreptului de proprietate sau constituirea unui alt drept real asupra unui imobil, trebuie respectate cerințele speciale privind forma autentică, verificarea condițiilor legale, plata impozitului și înscrierea în cartea funciară.

Hotărârea arbitrală nu produce automat transferul tabular numai prin faptul că reproduce acordul părților.

Ea trebuie prezentată instanței judecătorești sau notarului public pentru îndeplinirea formalităților legale.

Dacă hotărârea este executată silit, verificările speciale se realizează de instanță în cadrul procedurii de încuviințare a executării silite.

În acord trebuie individualizat imobilul prin datele necesare identificării sale.

Descrierea insuficientă a imobilului poate împiedica atât înscrierea în cartea funciară, cât și executarea silită.

Efectele asupra litigiului arbitral

În funcție de conținutul acordului, tribunalul arbitral poate pronunța o hotărâre prin care constată stingerea integrală a pretențiilor sau poate cuprinde în dispozitiv obligațiile asumate de părți.

Dacă acordul este executat integral la momentul prezentării sale, părțile pot urmări închiderea procedurii fără să mai fie necesară stabilirea unor obligații viitoare.

Dacă executarea urmează să aibă loc ulterior, hotărârea trebuie să preia obligațiile și termenele astfel încât să poată fi pusă în executare.

O înțelegere parțială nu împiedică tribunalul arbitral să continue judecata asupra pretențiilor rămase.

Hotărârea trebuie să distingă între capetele de cerere stinse prin acord și cele care rămân nesoluționate.

În cazul unei tranzacții indivizibile, desființarea unei componente poate afecta întregul acord.

Dacă părțile doresc ca anumite obligații să fie independente, caracterul separabil trebuie formulat expres.

Raportul cu îndreptarea, lămurirea și completarea

După pronunțare, părțile pot solicita îndreptarea erorilor materiale sau de calcul, lămurirea dispozitivului ori completarea hotărârii, în condițiile art. 604 Cod procedură civilă.

Aceste remedii sunt importante în cazul unei hotărâri întemeiate pe tranzacție, deoarece acordurile pot conține valori, termene, conturi, identificări cadastrale sau obligații succesive.

O eroare de transcriere poate fi îndreptată, iar o neclaritate reală a dispozitivului poate fi lămurită.

Tribunalul arbitral nu poate folosi lămurirea pentru a adăuga o obligație nouă, pentru a schimba cuantumul datoriei sau pentru a modifica echilibrul concesiilor.

Completarea este posibilă numai dacă tribunalul a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Când părțile doresc modificarea acordului după pronunțarea hotărârii, nu este suficientă o cerere de lămurire.

Ele trebuie să încheie un nou acord și să analizeze dacă acesta poate fi transpus într-un act procedural sau într-o nouă hotărâre, în limitele convenției arbitrale și ale competenței tribunalului.

Atacarea hotărârii întemeiate pe tranzacție

Caracterul consensual al soluției nu face hotărârea arbitrală imună la control.

Acțiunea în anulare poate fi exercitată pentru motivele limitativ prevăzute de Codul de procedură civilă.

Pot deveni relevante, între altele, lipsa convenției arbitrale, depășirea limitelor investirii, nelegalitatea constituirii tribunalului, lipsa consimțământului unei părți, lipsa citării, încălcarea ordinii publice sau lipsa elementelor esențiale ale hotărârii.

În cazul în care problema privește tranzacția ca act juridic, trebuie analizate separat cauzele de nulitate, vicii ale consimțământului, lipsa capacității, lipsa mandatului special, obiectul ilicit sau încălcarea unei forme solemne.

Nu orice problemă a contractului de tranzacție se confundă cu un motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

De exemplu, lipsa mandatului reprezentantului poate fi analizată atât prin prisma consimțământului la tranzacție, cât și prin prisma limitelor investirii tribunalului arbitral.

Însă instanța de anulare nu poate transforma acțiunea într-o rejudecare generală a oportunității concesiilor făcute de părți.

Întrucât Codul civil reglementează expres tranzacția consfințită prin hotărâre judecătorească, iar Codul de procedură civilă reglementează distinct hotărârea arbitrală, calificarea și remediul trebuie stabilite în funcție de obiectul concret al criticii.

Pentru hotărârea arbitrală, acțiunea în anulare rămâne mecanismul procedural specific controlului actului arbitral.

Contestația la executare

După începerea executării silite, debitorul poate formula contestație la executare împotriva actelor de executare sau a modului în care executorul interpretează și pune în aplicare dispozitivul.

Pot fi invocate plata, executarea parțială, împlinirea termenului, calculul greșit al debitului, prescripția dreptului de a obține executarea silită, lipsa încuviințării, necompetența executorului sau urmărirea unor bunuri neurmăribile.

Contestația la executare nu poate fi utilizată pentru a renegocia tranzacția și nici pentru a obține rejudecarea litigiului arbitral.

Dacă debitorul susține că nu a consimțit la acord sau că hotărârea a fost pronunțată fără competență, critica trebuie raportată la remediul și termenul aplicabile hotărârii arbitrale sau actului juridic, nu disimulată într-o critică a executării.

Avantajele practice ale tranzacției în arbitraj

Tranzacția în fața tribunalului arbitral poate reduce durata procedurii și costurile aferente administrării probelor și dezbaterilor.

Ea permite părților să construiască o soluție adaptată intereselor lor, inclusiv prin stabilirea unor termene de plată, prestații succesive, renunțări reciproce sau obligații de confidențialitate.

Un avantaj esențial este concentrarea obligațiilor într-un titlu susceptibil de executare.

Creditorul nu mai depinde de introducerea unei acțiuni noi pentru fiecare obligație neexecutată, dacă dispozitivul hotărârii este clar și conține o prestație executabilă.

Avantajul executorial nu elimină necesitatea redactării riguroase.

O tranzacție ambiguă, semnată de un reprezentant fără mandat suficient sau extinsă la drepturi indisponibile poate conduce la refuzul tribunalului de a o consfinți sau la litigii ulterioare privind validitatea și executarea.

Formulare orientativă a acordului

Concluzie

Înțelegerea părților poate constitui temeiul unei hotărâri arbitrale, însă nu produce acest efect prin simpla sa existență.

Ea trebuie prezentată tribunalului arbitral competent, în formă scrisă, iar tribunalul trebuie să verifice consimțământul, capacitatea, reprezentarea, limitele convenției arbitrale, caracterul disponibil al drepturilor și conformitatea acordului cu normele imperative.

Hotărârea întemeiată pe tranzacție trebuie să respecte cerințele generale privind hotărârea arbitrală și să transpună în dispozitiv obligații clare, determinate sau determinabile.

Numai astfel acordul poate beneficia efectiv de avantajul executorialității.

În arbitrajul ad-hoc, arbitrul unic are aceeași obligație de control al legalității ca un tribunal colegial.

El nu este un simplu organ de înregistrare a acordului, dar nici nu poate substitui voința părților cu propria soluție.

Formula corectă este, prin urmare, „hotărâre arbitrală pronunțată pe temeiul înțelegerii părților”.

Denumirea de hotărâre de expedient poate fi utilizată descriptiv, însă nu trebuie să ascundă diferența dintre hotărârea instanței judecătorești reglementată de art. 438-440 Cod procedură civilă și hotărârea arbitrală supusă regulilor speciale ale arbitrajului.