Deliberarea și redactarea hotărârii arbitrale

Hotărârea arbitrală este actul prin care tribunalul arbitral finalizează soluționarea litigiului.

În arbitrajul ad-hoc cu arbitru unic, hotărârea trebuie să exprime rezultatul analizei asupra pretențiilor și apărărilor părților, să respecte limitele convenției arbitrale și să permită verificarea modului în care arbitrul a ajuns la soluție.

Redactarea nu este o simplă formalitate administrativă.

Lipsa dispozitivului, a motivelor, a datei sau a locului pronunțării ori lipsa semnăturii arbitrilor poate constitui motiv de anulare.

În același timp, instanța de anulare nu rejudecă, în principiu, fondul litigiului și nu înlocuiește aprecierea tribunalului arbitral asupra probelor cu propria apreciere.

Deliberarea precede pronunțarea

Pronunțarea hotărârii arbitrale trebuie să fie precedată de deliberarea în secret a arbitrilor.

Modalitatea deliberării poate fi stabilită prin convenția arbitrală, iar în lipsa unei prevederi a părților este stabilită de tribunalul arbitral.

În cazul arbitrului unic, deliberarea constă în analiza individuală a dosarului, evaluarea probelor, soluționarea problemelor de drept și stabilirea dispozitivului. În cazul unui tribunal colegial, hotărârea se ia cu majoritatea voturilor.

După deliberare se întocmește o minută care cuprinde pe scurt conținutul dispozitivului.

În cazul unui tribunal colegial, minuta va indica, dacă este cazul, și existența unei opinii minoritare.

Secretul deliberării nu înseamnă lipsa motivării.

Părțile nu au dreptul să cunoască discuțiile interne ale tribunalului arbitral, dar au dreptul să primească o hotărâre care explică soluția și motivele pentru care au fost admise sau respinse pretențiile și apărările relevante.

Termenul de pronunțare și redactare

Dacă părțile nu au stabilit altfel, tribunalul arbitral trebuie să pronunțe hotărârea în cel mult șase luni de la constituirea sa.

Termenul poate fi suspendat în cazurile prevăzute de lege, poate fi prelungit prin acordul scris al părților și poate fi prelungit o singură dată de tribunalul arbitral, pentru motive temeinice, cu cel mult trei luni.

Pronunțarea poate fi amânată cu cel mult 21 de zile, cu condiția respectării termenului arbitrajului.

Această amânare privește momentul pronunțării, nu instituie un termen autonom pentru motivarea sau redactarea ulterioară a hotărârii.

Codul de procedură civilă nu prevede un termen distinct intitulat „termen de redactare”.

Regula relevantă este obligația ca hotărârea arbitrală să fie comunicată părților în cel mult o lună de la data pronunțării.

Pentru respectarea acestei obligații, hotărârea trebuie, în mod necesar, să fie redactată și semnată anterior comunicării.

Depășirea termenului de comunicare poate produce consecințe practice asupra exercitării acțiunii în anulare, deoarece termenul de o lună pentru formularea acesteia curge de la comunicarea hotărârii.

În același timp, tribunalul arbitral trebuie să evite ca întârzierea redactării să afecteze eficiența și executarea hotărârii.

Elementele obligatorii ale hotărârii

Hotărârea arbitrală se redactează în scris și trebuie să cuprindă elementele cerute de art. 603 Cod procedură civilă.

Aceste elemente permit identificarea tribunalului, a părților, a convenției arbitrale, a obiectului litigiului, a raționamentului urmat și a soluției pronunțate.

În cazul arbitrajului în echitate, hotărârea trebuie să arate motivele care justifică soluția prin raportare la echitate.

Arbitrul nu poate soluționa cauza în echitate numai pentru că apreciază că aceasta ar conduce la un rezultat mai just.

Este necesară autorizarea expresă a părților.

În cazul unei opinii separate sau concurente, arbitrul care a avut o altă opinie trebuie să o redacteze și să o semneze, indicând considerentele pe care aceasta se întemeiază.

Opinia separată nu modifică dispozitivul hotărârii și nu poate fi utilizată pentru a substitui motivarea insuficientă a majorității.

Motivarea hotărârii

Motivarea trebuie să permită identificarea traseului logic dintre pretenții, situația de fapt reținută, probele administrate, normele aplicate și soluția din dispozitiv.

O motivare adecvată trebuie să răspundă problemelor decisive ale litigiului.

Nu este necesar ca arbitrul unic să reproducă toate susținerile părților sau fiecare pasaj din fiecare înscris, însă trebuie să analizeze argumentele care, dacă ar fi primite, ar putea schimba soluția.

Motivarea poate fi structurată pe capete de cerere, excepții, situația de fapt, probe, norme aplicabile și concluzia pentru fiecare pretenție. Într-un litigiu complex, este util ca arbitrul unic să separe problema competenței, problemele preliminare, fondul pretențiilor, dobânzile, penalitățile și cheltuielile arbitrale.

Nu este suficientă afirmația că o probă este „convingătoare” sau că o apărare este „neîntemeiată”.

Hotărârea trebuie să indice, cel puțin sintetic, de ce proba este credibilă, de ce o apărare nu poate fi primită și cum se raportează aceste concluzii la norma juridică aplicată.

Motivarea trebuie să fie coerentă cu dispozitivul.

Dacă considerentele admit existența unei creanțe, dar dispozitivul respinge cererea fără explicație, apare o contradicție care poate afecta înțelegerea și executarea hotărârii.

Motivarea și limitele controlului judecătoresc

Acțiunea în anulare nu este o cale ordinară de atac și nu permite, ca regulă, reevaluarea probelor sau verificarea temeiniciei soluției arbitrale. Instanța verifică motivele de anulare prevăzute de lege, între care se află lipsa dispozitivului sau a motivelor, lipsa datei și a locului pronunțării ori lipsa semnăturii arbitrilor.

O motivare nefavorabilă uneia dintre părți nu este, prin ea însăși, o motivare absentă.

Nici faptul că arbitrul unic a dat o altă interpretare unui contract sau a acordat o valoare probatorie diferită unor înscrisuri nu justifică automat anularea.

Problema apare atunci când hotărârea nu permite identificarea raționamentului, omite complet un capăt de cerere, nu analizează o apărare decisivă, conține contradicții ireconciliabile sau nu explică legătura dintre faptele reținute și soluția pronunțată.

Instanța de anulare nu poate completa motivarea tribunalului arbitral prin propria analiză de fond.

De aceea, hotărârea trebuie să fie suficient motivată la momentul comunicării și să nu lase aspectele esențiale într-o stare de incertitudine.

Respectarea limitelor investirii

Tribunalul arbitral trebuie să soluționeze numai ceea ce i s-a cerut și nu poate acorda mai mult decât s-a solicitat.

Hotărârea trebuie să răspundă fiecărui capăt de cerere, fiecărei cereri reconvenționale și fiecărei cereri incidentale care intră în limitele convenției arbitrale.

O hotărâre care omite un capăt de cerere nu trebuie confundată cu o hotărâre care respinge implicit acel capăt.

Dacă din considerente și dispozitiv rezultă clar că pretenția a fost analizată și respinsă, nu există neapărat o omisiune de pronunțare.

Dacă tribunalul arbitral a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, asupra unei cereri conexe sau asupra unei cereri incidentale, partea poate solicita completarea hotărârii.

Dacă tribunalul arbitral acordă mai mult decât s-a cerut sau se pronunță asupra unui obiect care nu a fost dedus judecății, poate deveni incident motivul de anulare privind depășirea limitelor investirii.

Dispozitivul hotărârii

Dispozitivul trebuie să fie clar, complet și apt de executare.

El trebuie să indice persoana obligată, persoana în favoarea căreia se pronunță obligația, prestația datorată, cuantumul, termenul de executare și, atunci când este cazul, modalitatea de calcul a dobânzilor sau penalităților.

În cazul unei obligații de plată, dispozitivul trebuie să stabilească suma sau criteriul obiectiv de determinare a acesteia.

O formulare care trimite generic la calculele unei părți, fără ca suma sau metoda de calcul să poată fi verificată, poate genera dificultăți de executare.

În cazul unei obligații de a face sau de a nu face, dispozitivul trebuie să descrie concret conduita impusă.

Este insuficient ca hotărârea să oblige partea la „respectarea contractului” fără să precizeze obligația efectivă care trebuie executată.

Dispozitivul trebuie să fie compatibil cu considerentele și să permită executorului judecătoresc să identifice întinderea obligației fără o nouă judecată asupra fondului.

Cheltuielile arbitrale trebuie, de asemenea, să fie repartizate prin dispozitiv.

Dacă arbitrul unic stabilește că o parte trebuie să ramburseze avansul suportat de cealaltă parte, suma și temeiul obligației trebuie să fie suficient de clare pentru executare.

Hotărâri parțiale și cereri incidentale

Tribunalul arbitral poate pronunța hotărâri parțiale dacă acest lucru nu este exclus prin convenția arbitrală.

O hotărâre parțială trebuie să respecte aceleași cerințe de motivare, identificare și semnare, în măsura în care tranșează definitiv o problemă sau un capăt de cerere.

Hotărârea parțială nu trebuie confundată cu o simplă încheiere procedurală.

Dacă tribunalul arbitral soluționează definitiv un capăt de cerere sau o parte autonomă a litigiului, actul trebuie redactat astfel încât să fie clar ce a fost tranșat și ce a rămas în curs de soluționare.

În cazul unei hotărâri parțiale privind competența, controlul judecătoresc poate fi supus regulilor speciale aplicabile hotărârilor arbitrale și acțiunii în anulare.

O acțiune separată împotriva unei hotărâri parțiale nu este admisibilă în orice situație, fiind necesară verificarea regimului concret al actului și al procedurii.

Semnarea hotărârii

Hotărârea trebuie semnată de toți arbitrii, sub rezerva regulii speciale referitoare la situația reglementată de art. 602 alin. (3) Cod procedură civilă.

În cazul arbitrului unic, semnătura sa este esențială pentru asumarea actului și pentru identificarea persoanei care a pronunțat soluția.

Semnătura electronică poate fi utilizată numai dacă forma și modalitatea de comunicare asigură identificarea semnatarului și integritatea documentului, cu respectarea regulilor procedurale convenite și a dispozițiilor legale aplicabile.

Modificările intervenite după semnare trebuie evitate.

Dacă sunt necesare corecturi, acestea trebuie realizate prin procedura de îndreptare a erorilor materiale sau printr-un act procedural distinct, cu păstrarea unei evidențe clare a versiunii comunicate părților.

Comunicarea hotărârii

Hotărârea arbitrală trebuie comunicată părților în cel mult o lună de la data pronunțării.

La cererea oricăreia dintre părți, tribunalul arbitral eliberează o dovadă privind comunicarea.

Comunicarea trebuie realizată printr-o modalitate care permite dovedirea destinatarului, a datei transmiterii, a conținutului transmis și a primirii.

În arbitrajul ad-hoc, convenția arbitrală sau regulile procedurale stabilite de părți trebuie să indice mijlocul de comunicare și adresele relevante.

Transmiterea unei versiuni nesemnate, a unui proiect sau a unui extras nu trebuie confundată cu comunicarea hotărârii arbitrale.

Pentru declanșarea termenelor procedurale, părțile trebuie să primească hotărârea integrală, în forma sa finală.

Comunicarea este relevantă și pentru efectele hotărârii. Hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie.

Ea se execută de bunăvoie imediat sau în termenul indicat în dispozitiv, iar în caz de neexecutare poate fi pusă în executare silită ca un titlu executoriu.

Păstrarea dosarului

În termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii sau de la comunicarea actului prin care au fost soluționate cererile de lămurire, completare ori îndreptare, tribunalul arbitral trebuie să depună dosarul litigiului la tribunalul competent, împreună cu dovezile de comunicare.

Păstrarea dosarului este importantă pentru verificarea ulterioară a procedurii, pentru acțiunea în anulare, pentru executare și pentru soluționarea eventualelor cereri privind hotărârea arbitrală.

În arbitrajul ad-hoc, tribunalul arbitral trebuie să organizeze dosarul astfel încât acesta să permită identificarea convenției arbitrale, a actelor de sesizare, a comunicărilor, a probelor, a încheierilor și a dovezilor privind termenele procedurale.

Lămurirea, completarea și îndreptarea

După comunicarea hotărârii, părțile pot solicita lămurirea dispozitivului dacă există neclarități privind înțelesul, întinderea sau aplicarea sa ori dacă dispozitivul cuprinde dispoziții potrivnice.

Completarea este disponibilă atunci când tribunalul arbitral a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere, a unei cereri conexe sau a unei cereri incidentale.

Îndreptarea privește greșelile materiale, greșelile evidente care nu schimbă fondul soluției și greșelile de calcul.

Ea nu poate fi utilizată pentru a modifica raționamentul juridic, pentru a reevalua probele sau pentru a introduce o soluție nouă.

Cererea de lămurire, completare sau îndreptare se formulează în termen de 10 zile de la primirea hotărârii.

Tribunalul arbitral soluționează cererea de îndată, cu citarea părților atunci când natura cererii impune acest lucru.

Hotărârea de lămurire sau completare și încheierea de îndreptare fac parte integrantă din hotărârea arbitrală.

Ele nu trebuie să fie analizate separat de hotărârea inițială.

Raportul cu acțiunea în anulare

Acțiunea în anulare se introduce la curtea de apel în termen de o lună de la comunicarea hotărârii arbitrale.

Dacă a fost formulată o cerere de lămurire, completare sau îndreptare, termenul curge de la comunicarea hotărârii sau a încheierii prin care cererea a fost soluționată.

Neregularitățile care puteau fi remediate prin procedura art. 604 Cod procedură civilă nu mai pot fi invocate ulterior ca motive de anulare.

Această regulă impune părții să verifice imediat hotărârea și să utilizeze remediul specific atunci când problema este o neclaritate, o omisiune sau o eroare materială.

În schimb, dacă problema constă în lipsa reală a motivelor, în depășirea limitelor investirii, în lipsa convenției arbitrale, în pronunțarea de către un tribunal nelegal constituit sau în încălcarea unor dispoziții imperative, analiza trebuie realizată prin raportare la motivele acțiunii în anulare.

În acțiunea în anulare, dovedirea motivelor se realizează numai prin înscrisuri.

De aceea, dosarul arbitral și hotărârea comunicată trebuie să permită verificarea obiectivă a susținerilor privind procedura și conținutul actului.

Redactarea unei hotărâri rezistente la anulare

O hotărâre arbitrală este mai bine protejată împotriva unei acțiuni în anulare atunci când identifică precis convenția arbitrală și limitele investirii, arată componența tribunalului, indică data și locul pronunțării, prezintă susținerile esențiale ale părților, analizează probele decisive, aplică normele relevante și formulează un dispozitiv complet și executabil.

Arbitrul unic trebuie să evite atât motivarea pur formală, cât și motivarea excesivă care introduce contradicții sau analizează probleme străine litigiului.

Calitatea motivării se măsoară prin capacitatea părții și a instanței de anulare de a înțelege de ce s-a ajuns la soluție.

Trebuie verificată și coerența internă a hotărârii.

Situația de fapt, analiza probelor, interpretarea contractului, aplicarea legii, soluția asupra fiecărui capăt de cerere și repartizarea cheltuielilor trebuie să se susțină reciproc.

Înainte de comunicare, este necesară o verificare finală a numelor și calității părților, a cuantumurilor, a dobânzilor, a termenelor, a datelor, a semnăturilor, a anexelor și a corespondenței dintre considerente și dispozitiv.

Model orientativ de structură

Concluzie

Hotărârea arbitrală trebuie să fie mai mult decât o soluție finală.

Ea trebuie să fie un act juridic complet, motivat, coerent și executabil, redactat în limitele exacte ale convenției arbitrale și ale cererilor deduse judecății.

Deliberarea se desfășoară în secret, dar rezultatul trebuie explicat printr-o motivare suficientă.

Arbitrul unic nu este obligat să răspundă fiecărei fraze din actele părților, însă trebuie să analizeze argumentele și probele decisive pentru soluție.

Nu există un termen autonom de redactare distinct de obligația de comunicare.

Hotărârea trebuie comunicată în cel mult o lună de la pronunțare, iar această comunicare declanșează termenul pentru acțiunea în anulare.

Lipsa motivelor, a dispozitivului, a datei sau a locului pronunțării ori a semnăturii arbitrilor poate fundamenta anularea hotărârii.

O simplă nemulțumire față de interpretarea probelor sau față de soluția juridică nu este însă suficientă, deoarece instanța de anulare nu rejudecă, în principiu, fondul litigiului.

Înainte de comunicare, tribunalul arbitral trebuie să verifice existența tuturor elementelor obligatorii, coerența dintre considerente și dispozitiv, caracterul executabil al obligațiilor și corecta soluționare a tuturor cererilor.

După comunicare, părțile trebuie să distingă între lămurire, completare, îndreptare și acțiunea în anulare, deoarece fiecare remediu are un obiect și un termen propriu.