Efectele convenției arbitrale față de terți

Convenția arbitrală produce efecte, ca regulă, între persoanele care au consimțit la soluționarea prin arbitraj a litigiilor dintre ele.

Simplul fapt că o persoană are o legătură economică, contractuală sau corporativă cu una dintre părțile semnatare nu este suficient pentru a o supune arbitrajului.

În materia terților, problema esențială este identificarea unui temei juridic pentru extinderea sau transmiterea convenției arbitrale.

Acest temei poate rezulta din cesiunea unei creanțe, subrogație, cesiunea contractului, preluarea expresă a obligațiilor, încorporarea prin referire a clauzei arbitrale sau din conduita terțului, atunci când aceasta demonstrează un consimțământ suficient de clar.

În lipsa unui asemenea temei, tribunalul arbitral nu poate soluționa pretenții împotriva unui terț nesemnatar, iar instanța judecătorească nu poate extinde arbitrajul numai pe baza legăturii economice dintre participanți.

Regula consimțământului

Arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat, întemeiată pe acordul părților.

Convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității, iar efectul său principal este excluderea competenței instanțelor judecătorești pentru litigiul care face obiectul convenției.

În consecință, întrebarea dacă un terț este ținut de clauza arbitrală nu se soluționează prin simpla aplicare a principiului relativității contractului, dar nici prin ignorarea sa.

Trebuie verificat dacă terțul a dobândit poziția juridică a unei părți, dacă a acceptat clauza printr-un înscris sau dacă, în raport cu operațiunea juridică concretă, clauza arbitrală constituie un accesoriu al dreptului ori al obligației transmise.

Cesiunea de creanță

Cesiunea de creanță transmite cesionarului dreptul de creanță deținut de cedent.

Ea nu reprezintă, prin ea însăși, o cesiune a întregului contract din care s-a născut creanța.

Distincția este importantă.

Cesionarul dobândește, de regulă, poziția juridică necesară pentru valorificarea creanței cesionate, dar nu preia automat toate drepturile și obligațiile contractului inițial.

Clauza arbitrală poate însoți creanța atunci când litigiul privește dreptul transmis și când clauza este legată de exercitarea sau executarea acelei creanțe.

De exemplu, dacă o creanță privind plata prețului este cesionată, cesionarul poate avea dreptul să invoce clauza arbitrală pentru a solicita plata creanței, iar debitorul cedat poate invoca această clauză în raport cu pretenția cesionată.

Cesiunea nu permite însă cesionarului să invoce clauza pentru litigii care nu au fost transmise sau care privesc alte obligații din contractul principal.

Cesiunea de creanță nu poate extinde prin ea însăși convenția arbitrală la litigii străine de creanța transmisă.

Dacă disputa privește rezilierea întregului contract, obligații nelegate de creanța cesionată sau raporturi juridice distincte, trebuie verificat dacă cesionarul are calitatea de parte în acel raport și dacă a consimțit la arbitraj.

Efectele față de debitorul cedat

Debitorul cedat nu devine parte la o convenție arbitrală nouă prin simplul fapt al cesiunii.

El era deja parte la contractul care conținea clauza, dacă a semnat acel contract.

În acest caz, cesiunea schimbă creditorul, dar nu înlătură automat clauza arbitrală aplicabilă litigiilor privind creanța.

Debitorul poate opune cesionarului mijloacele de apărare legate de creanța cesionată, inclusiv obiecțiile privind existența, întinderea, exigibilitatea și executarea acesteia.

Dacă aceste obiecții sunt supuse unei clauze arbitrale valabile, ele pot intra în competența tribunalului arbitral.

Notificarea sau acceptarea cesiunii are relevanță pentru opozabilitatea transferului creanței, dar nu trebuie confundată cu acceptarea unei convenții arbitrale noi.

Dacă cesionarul pretinde drepturi suplimentare sau dacă operațiunea modifică substanțial raportul contractual, poate fi necesar un acord distinct privind arbitrajul.

Cesiunea creanței și cesiunea contractului

Calificarea operațiunii este esențială. Denumirea documentului nu este decisivă. Un act intitulat „cesiune de creanță” poate transmite numai o creanță sau poate face parte dintr-o operațiune mai amplă de substituire contractuală. Tribunalul și instanța trebuie să analizeze conținutul efectiv al operațiunii și voința părților.

Subrogația

Subrogația presupune înlocuirea creditorului plătit cu persoana care a efectuat plata, în limitele drepturilor transmise.

Subrogatul dobândește drepturile și garanțiile creditorului plătit în măsura prevăzută de lege sau de convenția de subrogație.

Dacă dreptul transmis este însoțit de o convenție arbitrală care privește exercitarea acelui drept, subrogatul poate avea interesul și posibilitatea de a utiliza clauza.

Efectul nu se extinde însă dincolo de drepturile în care subrogatul s-a substituit creditorului inițial.

Subrogația nu creează, de regulă, un nou contract între subrogat și debitor pentru toate raporturile dintre aceștia.

Ea produce o substituire în drepturile creditorului plătit.

De aceea, trebuie stabilit dacă litigiul privește exact creanța și accesoriile în care a operat subrogația.

În cazul subrogației convenționale, documentul de plată sau acordul de subrogație trebuie să identifice creanța, creditorul plătit, debitorul, întinderea drepturilor transmise și, dacă este necesar, convenția arbitrală.

În cazul subrogației legale, întinderea efectelor rezultă din lege și din dreptul efectiv transmis.

Subrogatul nu poate utiliza clauza pentru a formula pretenții care depășesc creanța dobândită.

De asemenea, debitorul poate opune subrogatului apărările pe care le-ar fi putut opune creditorului inițial, în limitele dreptului transmis și ale legii aplicabile.

Grupurile de societăți

Societățile din același grup au personalitate juridică distinctă.

Societatea-mamă nu este ținută automat de convenția arbitrală semnată de filială, iar filiala nu este ținută automat de clauza semnată de societatea-mamă.

Controlul corporativ, existența unor administratori comuni, utilizarea aceleiași mărci, consolidarea financiară sau participarea la aceeași strategie comercială nu sunt, prin ele însele, suficiente pentru extinderea clauzei arbitrale.

Doctrina grupului de societăți este o construcție controversată și nu poate fi aplicată ca o regulă automată.

În jurisdicțiile care admit, în anumite situații, extinderea clauzei la un nesemnatar, sunt analizate cumulativ sau în combinație mai multe elemente:

• participarea activă a terțului la negocierea contractului,
• implicarea sa directă în executare sau încetare,
• rolul decisiv în operațiunea economică
  și 
• existența unei intenții comune ca terțul să fie legat de contract și de clauza arbitrală.

Participarea pur formală sau indirectă nu este suficientă.

Nici simpla calitate de societate din grup nu dovedește consimțământul.

Sarcina argumentării și a probării împrejurărilor care justifică extinderea revine părții care susține că terțul este ținut de arbitraj.

Rolul activ al societății nesemnatare

Rolul activ trebuie analizat concret.

Pot fi relevante participarea la negocieri, transmiterea unor instrucțiuni esențiale, asumarea unor obligații de executare, intervenția directă în relația cu cocontractantul, aprobarea operațiunii în numele grupului sau beneficiul direct urmărit prin contract.

Nu este suficient ca societatea să fi avut cunoștință despre existența contractului sau să fi beneficiat indirect de efectele sale.

Cunoașterea clauzei arbitrale nu echivalează automat cu acceptarea ei.

Într-un litigiu internațional, analiza depinde în mod semnificativ de legea aplicabilă convenției arbitrale și de legea sediului arbitrajului.

Unele sisteme juridice acceptă o interpretare mai largă a consimțământului, în timp ce altele insistă asupra existenței unei manifestări de voință directe și identificabile.

Subcontractorii

Subcontractorul încheie, de regulă, un contract distinct cu antreprenorul sau cu un alt participant la lanțul contractual.

Clauza arbitrală din contractul principal nu se aplică automat subcontractorului, deoarece subcontractorul nu este parte la acel contract.

Clauza poate deveni opozabilă subcontractorului dacă acesta a semnat un contract care conține clauza, dacă a acceptat expres condițiile generale care o includ sau dacă contractul de subcontractare încorporează în mod clar și neechivoc prevederile contractului principal.

Încorporarea prin referire trebuie să fie suficient de precisă.

Nu orice trimitere la „toate condițiile contractului principal” înseamnă automat acceptarea clauzei arbitrale.

Trebuie verificat dacă documentul încorporat era identificabil, dacă subcontractorul a avut acces la el și dacă referirea acoperă expres sau fără echivoc mecanismul de soluționare a litigiilor.

Subcontractorul poate fi implicat într-un arbitraj cu antreprenorul pentru litigiile izvorâte din subcontractul propriu, dacă acel contract conține o convenție arbitrală.

Această clauză nu permite însă, fără un temei suplimentar, soluționarea într-o singură procedură a litigiilor dintre beneficiar și subcontractor.

În proiectele de construcții, este util ca toate contractele din lanț să prevadă reguli coordonate privind instituția arbitrală, sediul, limba, numărul arbitrilor și mecanismele de reunire sau participare a terților.

Coordonarea nu înlocuiește consimțământul fiecărei părți.

Lanțurile contractuale

Un lanț contractual poate cuprinde un contract principal, contracte de furnizare, subcontracte, contracte de transport, contracte de garanție și acorduri de finanțare.

Fiecare document poate avea propriile părți, obiect și clauză arbitrală.

Faptul că litigiile au aceeași origine economică nu înseamnă că există o singură convenție arbitrală aplicabilă tuturor raporturilor.

Pentru reunirea litigiilor trebuie verificată compatibilitatea clauzelor, identitatea sau legătura părților, acordul privind instituția și regulamentul, precum și regulile aplicabile consolidării procedurilor și participării terților.

În cazul contractelor conexe, tribunalul trebuie să analizeze separat convenția arbitrală aferentă fiecărui raport juridic.

Nu poate utiliza conexitatea economică pentru a suplini consimțământul unei persoane care nu a semnat convenția.

Garanții și garanți

Garantul trebuie deosebit de debitorul principal.

Faptul că garanția este accesorie obligației garantate nu înseamnă automat că garantul a acceptat toate clauzele procedurale din contractul principal.

În cazul fideiusiunii, garantul își asumă o obligație proprie față de creditor.

Dacă actul de garanție nu conține o convenție arbitrală și nu încorporează clar clauza din contractul principal, existența unei clauze între creditor și debitor nu este, în principiu, suficientă pentru a supune garantul arbitrajului.

În cazul unei garanții autonome, independența obligației garantului este și mai importantă.

Litigiul privind plata garanției trebuie analizat prin raportare la actul de garanție și la clauzele acceptate de garant, nu numai prin raportare la contractul principal.

Garanția poate conține o clauză proprie care atribuie litigiile arbitrajului.

În acest caz, tribunalul poate soluționa litigiile privind executarea garanției în limitele acelei convenții.

Dacă documentul de garanție face trimitere la contractul principal, trebuie stabilit dacă trimiterea include și clauza arbitrală sau privește numai obligația garantată și elementele economice ale operațiunii.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, prin Decizia nr. 1876/2016, că în lipsa unei convenții arbitrale încheiate de părțile unui litigiu privind executarea unei scrisori de garanție corporativă, clauza inserată în alte contracte încheiate de una dintre părți cu o terță persoană nu se extinde automat asupra garanției.

Soluția confirmă că unui contract accesoriu nu i se aplică automat clauzele procedurale din contractul principal.

Garanții corporative

Într-o garanție corporativă, societatea garantă poate fi parte distinctă de societatea debitoare.

Semnarea contractului principal de către debitor nu dovedește consimțământul societății garante la arbitraj.

Chiar dacă aceeași societate-mamă controlează debitorul și garantul, personalitatea juridică distinctă impune o analiză separată a consimțământului.

Trebuie verificat cine a semnat garanția, ce documente au fost încorporate și dacă textul garanției acoperă litigiile privind existența, întinderea sau executarea obligației garantate.

O clauză care declară că „garantul se supune tuturor termenilor contractului principal” este mai sigură dacă este completată cu o referire expresă la convenția arbitrală, la instituția arbitrală, la regulament, la sediu și la litigiile acoperite.

Grupuri de contracte și grupuri de societăți

Grupul de contracte și grupul de societăți sunt două ipoteze distincte.

Grupul de contracte privește conexitatea mai multor raporturi contractuale.

Grupul de societăți privește legătura corporativă dintre persoane juridice distincte.

Procedura privind terții în arbitraj

Introducerea unui terț într-un arbitraj nu poate fi făcută numai pentru că participarea sa ar fi utilă soluționării cauzei.

Tribunalul arbitral trebuie să verifice dacă terțul este parte la convenția arbitrală, dacă a acceptat participarea și dacă regulamentul aplicabil permite introducerea sau participarea sa.

În cazul unui terț care nu a semnat convenția, tribunalul trebuie să analizeze existența unui temei de transmitere sau de extindere a convenției.

Dacă terțul contestă competența, obiecția trebuie soluționată în cadrul verificării competenței tribunalului arbitral.

Tribunalul arbitral își verifică propria competență la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită.

Dacă se declară competent, încheierea poate fi desființată numai prin acțiunea în anulare formulată împotriva hotărârii arbitrale.

Controlul ulterior al instanței poate privi existența convenției, întinderea ei și respectarea limitelor investirii.

O hotărâre pronunțată împotriva unei persoane care nu a fost parte la convenția arbitrală poate fi vulnerabilă la anulare.

Codul de procedură civilă permite anularea hotărârii atunci când tribunalul a soluționat litigiul fără existența unei convenții arbitrale sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante.

Jurisprudență relevantă

Prin Decizia nr. 3088/2008, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat aplicarea clauzei arbitrale în contextul unui contract principal și al unui contract accesoriu de cesiune de creanță.

Soluția a recunoscut legătura dintre clauza arbitrală și litigiul patrimonial derivat din operațiunea contractuală conexă.

Această soluție trebuie aplicată în funcție de structura concretă a operațiunii și nu poate fi transformată într-o regulă potrivit căreia orice contract accesoriu preia automat toate clauzele contractului principal.

Prin Decizia nr. 1876/2016, Înalta Curte a respins extinderea automată a clauzei din contractele principale asupra unui litigiu privind o scrisoare de garanție corporativă, în lipsa unei convenții arbitrale încheiate de părțile raportului de garanție.

Prin Decizia nr. 1413/2023, Înalta Curte a confirmat că inexistența convenției arbitrale împiedică soluționarea cauzei de către tribunalul arbitral. Simpla sesizare a arbitrajului de către reclamant nu poate suplini acordul scris al părții chemate în procedură.

Jurisprudența și doctrina referitoare la grupul de societăți trebuie utilizate cu precauție.

Acceptarea extinderii către un nesemnatar diferă în funcție de legea aplicabilă, sediul arbitrajului și circumstanțele concrete care demonstrează participarea și intenția terțului.

Verificări pentru fiecare categorie de terț

Recomandări de redactare contractuală

În contractele cu lanțuri de executare, părțile trebuie să decidă dacă litigiile beneficiarului, antreprenorului, subcontractorilor, furnizorilor și garanților vor fi soluționate în proceduri separate sau într-un mecanism coordonat.

Dacă se urmărește posibilitatea unui arbitraj multiparte, documentele contractuale trebuie să utilizeze clauze compatibile și să reglementeze instituția, regulamentul, sediul, limba, numărul arbitrilor și condițiile de reunire a cauzelor.

În cazul subcontractorilor, contractul trebuie să prevadă în mod expres dacă subcontractorul acceptă clauza arbitrală din contractul principal și dacă poate fi chemat direct în arbitraj de beneficiar.

O simplă obligație de a respecta specificațiile tehnice sau instrucțiunile beneficiarului nu este suficientă pentru a demonstra consimțământul la arbitraj.

În cazul garanților, actul de garanție trebuie să includă o clauză arbitrală proprie sau o referire expresă la clauza din contractul principal. Trebuie precizat dacă aceasta acoperă numai litigiile privind executarea garanției sau și litigiile privind existența, întinderea și validitatea obligației garantate.

În cazul cesiunilor și subrogațiilor, documentul de transfer trebuie să indice dacă cesionarul sau subrogatul dobândește și dreptul de a iniția ori de a continua arbitrajul privind creanța.

Pentru evitarea disputelor, este utilă menționarea expresă a convenției arbitrale și a efectelor sale față de debitor.

Concluzie

Convenția arbitrală nu se extinde automat la terți.

Regula este că sunt ținute de arbitraj persoanele care au consimțit la convenție sau care au dobândit, în temeiul unei operațiuni juridice valabile, poziția juridică legată de dreptul ori contractul supus arbitrajului.

Cesionarul unei creanțe și creditorul subrogat pot utiliza clauza arbitrală pentru litigiile privind drepturile dobândite, în limitele cesiunii sau subrogației.

Cesionarul contractului poate prelua convenția arbitrală ca parte a poziției contractuale, dacă substituirea este valabilă.

Societățile din același grup, subcontractorii și garanții nu sunt ținuți automat de clauza din contractul principal.

Pentru aceste categorii sunt necesare consimțământul propriu, încorporarea clară a clauzei, transmiterea valabilă a poziției juridice sau, în situații excepționale, împrejurări concrete care demonstrează participarea și intenția de a fi legat de arbitraj.

Conexitatea economică, caracterul accesoriu al garanției, apartenența la același grup și participarea la executarea lucrărilor nu înlocuiesc, prin ele însele, convenția arbitrală.

Tribunalul trebuie să verifice propria competență față de fiecare terț, iar hotărârea pronunțată fără o convenție valabilă poate fi desființată prin acțiune în anulare.

Temeiuri principale: Codul de procedură civilă, art. 542, art. 548-550, art. 553-557, art. 579, art. 592, art. 608 și art. 617-621; dispozițiile Codului civil privind cesiunea de creanță, cesiunea contractului și subrogația.