Compromisul

Compromisul este convenția arbitrală încheiată după apariția unui litigiu, prin care părțile convin ca acel litigiu concret să fie soluționat de un tribunal arbitral.

Spre deosebire de clauza compromisorie, care privește litigii viitoare și eventuale, compromisul are ca obiect un litigiu deja născut și cunoscut de părți. Convenția trebuie să individualizeze disputa și să stabilească modalitatea în care tribunalul arbitral va fi constituit.

Compromisul poate fi încheiat chiar dacă litigiul se află deja pe rolul unei instanțe judecătorești. În această situație, părțile aleg să înlocuiască soluționarea litigiului de către instanța statală cu soluționarea acestuia prin arbitraj, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.

Ce trebuie să cuprindă compromisul

Potrivit art. 551 din Codul de procedură civilă, compromisul trebuie să indice, sub sancțiunea nulității, obiectul litigiului și numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora în cazul arbitrajului ad-hoc.

Obiectul litigiului

Obiectul litigiului este elementul care individualizează disputa existentă între părți. El trebuie să permită identificarea pretențiilor și a apărărilor care urmează să fie analizate de tribunalul arbitral.

În compromis trebuie indicate, după caz, raportul juridic din care rezultă litigiul, contractul relevant, obligațiile pretins încălcate, pretențiile formulate, cuantumul acestora și aspectele asupra cărora părțile solicită pronunțarea tribunalului arbitral.

Nu este suficientă o formulare generală precum „orice litigiu dintre părți” dacă aceasta nu permite identificarea disputei deja apărute. O formulare mai sigură este aceea care precizează contractul, actele relevante, conduita pretins neconformă și obiectul concret al cererii.

Obiectul compromisului delimitează și întinderea competenței tribunalului arbitral. Tribunalul nu poate soluționa pretenții care depășesc litigiul pentru care a fost învestit, cu excepția situațiilor în care părțile își extind în mod valabil convenția arbitrală.

Exemple de individualizare a litigiului

Numele arbitrilor și modalitatea de desemnare

În cazul arbitrajului ad-hoc, compromisul trebuie să indice numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora. Părțile pot opta pentru nominalizarea directă a arbitrului unic ori a membrilor tribunalului arbitral sau pentru stabilirea unei proceduri de numire.

Modalitatea de desemnare trebuie să fie suficient de clară pentru a permite constituirea tribunalului arbitral. Ea poate prevedea desemnarea unui arbitru de către fiecare parte și alegerea supraarbitrului de către cei doi arbitri desemnați sau poate stabili o autoritate de numire pentru situația în care părțile nu cooperează.

O formulare care prevede doar că arbitrii vor fi „aleși de comun acord” poate deveni insuficientă dacă părțile nu mai ajung la un acord după apariția litigiului. Pentru reducerea riscului de blocaj, compromisul trebuie să prevadă și soluția aplicabilă în cazul refuzului sau pasivității uneia dintre părți.

În cazul arbitrajului instituționalizat, art. 551 din Codul de procedură civilă permite ca, dacă părțile nu au ales arbitrii și nu au stabilit modalitatea de desemnare, aceasta să fie realizată potrivit regulilor de procedură ale instituției arbitrale. În această ipoteză, compromisul trebuie să identifice instituția competentă sau să facă trimitere clară la regulile acesteia.

Compromisul în arbitrajul ad-hoc

În arbitrajul ad-hoc, părțile organizează direct procedura, fără administrarea dosarului de către o instituție permanentă de arbitraj. Din acest motiv, compromisul trebuie să fie mai detaliat în privința constituirii tribunalului arbitral și a regulilor procedurale.

Pe lângă obiectul litigiului și modalitatea de desemnare a arbitrilor, părțile pot stabili numărul arbitrilor, locul arbitrajului, limba procedurii, termenul de soluționare, regulile privind comunicarea actelor, administrarea probelor și repartizarea cheltuielilor.

Elementele suplimentare nu înlocuiesc cerințele minime impuse de art. 551 din Codul de procedură civilă. În arbitrajul ad-hoc, indicarea obiectului litigiului și a numelor arbitrilor sau a modalității de desemnare a acestora rămâne obligatorie.

Compromisul în arbitrajul instituționalizat

În arbitrajul instituționalizat, compromisului i se aplică regulile instituției arbitrale indicate de părți. Dacă părțile nu au ales arbitrii și nu au stabilit modalitatea de desemnare a acestora, numirea se realizează potrivit regulamentului instituției.

Referirea la instituție trebuie să fie precisă. Este recomandabil să fie indicată denumirea exactă a instituției și, după caz, regulamentul de procedură avut în vedere de părți. O referire ambiguă la o „curte de arbitraj competentă” poate genera dispute privind instituția abilitată să administreze procedura.

Chiar dacă instituția arbitrală stabilește modalitatea de numire a arbitrilor, compromisul trebuie să individualizeze în continuare litigiul. Referirea la instituție nu poate suplini obligația legală de indicare a obiectului disputei.

Forma scrisă a compromisului

Convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității. Cerința formei scrise este îndeplinită și atunci când recurgerea la arbitraj rezultă dintr-un schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau dintr-un schimb de acte procedurale.

Compromisul poate fi cuprins într-un document separat, într-un act adițional, într-un schimb de scrisori sau în comunicări electronice care permit stabilirea conținutului acordului. Trebuie să rezulte atât acordul de a recurge la arbitraj, cât și identificarea litigiului și a tribunalului arbitral sau a modalității sale de constituire.

Existența convenției arbitrale poate rezulta și din înțelegerea scrisă a părților făcută în fața tribunalului arbitral. Această posibilitate nu înlătură însă necesitatea ca acordul să fie consemnat în scris și să cuprindă elementele obligatorii ale compromisului.

Consimțământul și capacitatea părților

Compromisul presupune acordul ambelor părți asupra soluționării prin arbitraj a unui litigiu determinat. Acordul trebuie exprimat de persoanele care au capacitatea și puterea de reprezentare necesare pentru încheierea convenției arbitrale.

Pot încheia convenții arbitrale persoanele care au capacitate deplină de exercițiu, cu excepția litigiilor excluse de lege. În cazul persoanelor juridice, trebuie verificată calitatea reprezentantului și, atunci când este necesar, aprobarea organului competent.

Statul și autoritățile publice pot încheia convenții arbitrale numai dacă sunt autorizate prin lege sau prin convenții internaționale la care România este parte. Persoanele juridice de drept public care desfășoară și activități economice pot încheia convenții arbitrale, cu excepția cazului în care legea ori actul de înființare sau de organizare prevede altfel. Aceste reguli trebuie verificate înainte de semnarea compromisului.

Arbitrabilitatea litigiului

Nu orice litigiu poate face obiectul unui compromis. Părțile pot recurge la arbitraj numai pentru litigii privind drepturi asupra cărora pot dispune și care nu intră în materiile excluse de lege.

Codul de procedură civilă exclude, între altele, litigiile privind starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună.

Arbitrabilitatea trebuie analizată în raport cu obiectul concret al litigiului, nu doar cu denumirea contractului. Un contract comercial poate conține atât pretenții arbitrabile, cât și aspecte supuse unor reguli speciale sau unor limite de competență. Dacă obiectul compromisului include un litigiu nearbitrabil, convenția sau hotărârea arbitrală poate fi afectată de nulitate ori de un motiv de desființare prevăzut de lege.

Compromisul privind drepturi reale asupra imobilelor

Dacă compromisul se referă la un litigiu legat de transferul dreptului de proprietate sau de constituirea unui alt drept real asupra unui bun imobil, convenția arbitrală trebuie încheiată în formă autentică notarială, sub sancțiunea nulității absolute.

Cerința de formă trebuie verificată separat de forma contractului principal și de forma în care este formulată cererea de arbitrare. O convenție sub semnătură privată nu este suficientă în această ipoteză dacă litigiul privește transferul proprietății sau constituirea unui alt drept real asupra imobilului.

Compromisul în cazul unui litigiu aflat pe rolul instanței

Părțile pot încheia compromisul chiar dacă litigiul este deja înregistrat pe rolul unei instanțe judecătorești. În acest caz, compromisul trebuie să identifice atât litigiul, cât și dosarul sau raportul juridic la care se referă, pentru a evita orice incertitudine asupra cauzei transferate către arbitraj.

După încheierea valabilă a compromisului, competența instanței statale este afectată pentru litigiul care face obiectul convenției arbitrale. Instanța își verifică propria competență dacă una dintre părți invocă existența compromisului, potrivit regulilor aplicabile convenției arbitrale.

Momentul și modalitatea în care compromisul este prezentat instanței pot avea importanță procedurală. Dacă pârâtul formulează apărări în fond fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, legea prevede situații în care instanța păstrează cauza spre soluționare. Din acest motiv, compromisul trebuie invocat și depus la dosarul instanței fără întârziere.

Limitele competenței tribunalului arbitral

Tribunalul arbitral este învestit prin compromis numai cu soluționarea litigiului identificat în convenție. El poate analiza cererile și apărările care se află în legătură cu obiectul compromisului, dar nu poate extinde unilateral competența asupra unor litigii distincte sau asupra unor persoane care nu au consimțit la arbitraj.

Dacă una dintre părți formulează pretenții suplimentare, tribunalul trebuie să verifice dacă acestea intră în obiectul compromisului. Extinderea obiectului poate necesita acordul părților, în special atunci când noile pretenții privesc un alt contract, un alt raport juridic sau persoane care nu sunt parte la convenția arbitrală.

Precizarea obiectului compromisului protejează atât dreptul părților de a fi judecate numai în limitele acordului lor, cât și validitatea hotărârii arbitrale. Depășirea limitelor învestirii poate constitui motiv de anulare a hotărârii arbitrale.

Elemente recomandate pentru un compromis complet

Pe lângă elementele obligatorii, compromisul poate cuprinde o descriere cronologică succintă a litigiului, pretențiile principale, valoarea cererii, numărul arbitrilor, locul arbitrajului, limba procedurii, regulile de procedură și termenul de soluționare.

Este utilă și precizarea modului de comunicare a actelor, a regulilor privind administrarea expertizelor, a termenelor pentru depunerea cererilor și apărărilor și a modului de repartizare a cheltuielilor. Aceste mențiuni nu trebuie să contrazică regulamentul instituției arbitrale sau normele imperative ale legii.

Model orientativ de compromis

Părțile convin ca litigiul dintre ele privind [descrierea concretă a litigiului], izvorât din [contractul sau raportul juridic relevant], având ca obiect [pretențiile și, după caz, valoarea acestora], să fie soluționat prin arbitraj.

În cazul arbitrajului ad-hoc, tribunalul arbitral va fi compus din [arbitru unic / trei arbitri]. [Numele arbitrului unic sau numele arbitrilor] sunt desemnați prin prezentul compromis. Dacă este prevăzută o procedură de numire: fiecare parte va desemna câte un arbitru, iar cei doi arbitri desemnați vor numi supraarbitrul. În cazul neefectuării unei desemnări în termenul convenit, numirea va fi realizată de [autoritatea de numire indicată].

În cazul arbitrajului instituționalizat, arbitrajul va fi organizat și desfășurat de [denumirea exactă a instituției], potrivit regulilor sale de procedură aplicabile.

Părțile convin ca locul arbitrajului să fie [locul], limba procedurii să fie [limba], iar termenul arbitrajului să fie [termenul].

Modelul trebuie adaptat obiectului real al litigiului și formei de arbitraj alese. În cazul unui litigiu complex, este necesară verificarea concordanței dintre compromis, contractul principal, regulamentul instituției arbitrale și eventualele norme speciale aplicabile raportului juridic.

Concluzie

Compromisul este convenția arbitrală încheiată după nașterea litigiului, prin care părțile convin ca disputa concretă dintre ele să fie soluționată prin arbitraj. El poate fi încheiat înainte sau după sesizarea instanței statale.

Sub sancțiunea nulității, compromisul trebuie să indice obiectul litigiului și, în cazul arbitrajului ad-hoc, numele arbitrilor sau modalitatea de desemnare a acestora. În arbitrajul instituționalizat, dacă părțile nu au ales arbitrii și nici nu au stabilit modalitatea de desemnare, aceasta se realizează potrivit regulilor instituției arbitrale.

Compromisul trebuie încheiat în formă scrisă, iar litigiul trebuie să fie arbitrabil. Dacă obiectul privește transferul proprietății sau constituirea unui alt drept real asupra unui bun imobil, este necesară forma autentică notarială, sub sancțiunea nulității absolute.

Redactarea corectă a compromisului presupune individualizarea exactă a litigiului, stabilirea unui mecanism funcțional de constituire a tribunalului arbitral și verificarea capacității părților, a arbitrabilității și a regulilor procedurale aplicabile. Cu cât disputa este mai complexă, cu atât descrierea obiectului și regulile privind constituirea tribunalului trebuie să fie mai precise.

Temeiuri principale: Codul de procedură civilă, art. 542 și art. 548-554.