Clauza compromisorie

Clauza compromisorie este convenția prin care părțile stabilesc, înainte de apariția unui litigiu, ca eventualele neînțelegeri rezultate dintr-un anumit contract sau aflate în legătură cu acesta să fie soluționate prin arbitraj.

Clauza poate fi inserată în contractul principal sau poate fi prevăzută într-o convenție separată, la care contractul principal face trimitere. Spre deosebire de compromis, care privește un litigiu deja născut, clauza compromisorie reglementează soluționarea unor litigii viitoare și eventuale.

Ce efect produce clauza compromisorie

Prin încheierea clauzei compromisorii, părțile își exprimă anticipat acordul ca litigiile vizate de clauză să fie soluționate de un tribunal arbitral. Convenția arbitrală reprezintă, astfel, temeiul convențional al competenței tribunalului arbitral.

Încheierea unei convenții arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul acesteia, competența instanțelor judecătorești. Instanța statală nu va soluționa fondul litigiului dacă există o convenție arbitrală valabilă și operantă, cu excepția situațiilor prevăzute de lege, cum sunt lipsa invocării convenției în condițiile legale, nulitatea sau ineficacitatea acesteia ori imposibilitatea constituirii tribunalului arbitral din motive imputabile pârâtului.

Clauza compromisorie nu transferă însă toate atribuțiile instanței statale către tribunalul arbitral. Instanța poate interveni, la cererea părții interesate, pentru înlăturarea piedicilor apărute în organizarea și desfășurarea arbitrajului sau pentru îndeplinirea altor atribuții judiciare prevăzute de lege.

Condițiile de validitate ale clauzei compromisorii

Validitatea clauzei trebuie analizată atât prin raportare la regulile speciale ale Codului de procedură civilă, cât și prin raportare la condițiile generale aplicabile convențiilor. Sunt relevante consimțământul valabil exprimat, capacitatea părților, obiectul licit și determinabil al convenției, arbitrabilitatea litigiului și respectarea formei cerute de lege.

Forma scrisă a clauzei

Convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității. Cerința nu presupune în toate cazurile existența unui singur document semnat de ambele părți. Ea este îndeplinită și atunci când recurgerea la arbitraj rezultă dintr-un schimb de corespondență, indiferent de forma acesteia, sau dintr-un schimb de acte procedurale.

Pot constitui suport al formei scrise contractul semnat de părți, un act adițional, o convenție separată, corespondența electronică, un schimb de scrisori sau alte comunicări care permit stabilirea conținutului acordului. Esențial este ca existența și conținutul consimțământului pentru arbitraj să poată fi probate printr-un text.

O trimitere generală la condiții comerciale sau la un regulament poate produce efecte numai dacă documentul la care se face trimitere este identificabil și dacă rezultă că părțile au acceptat încorporarea clauzei arbitrale. Trimiterea trebuie să permită stabilirea fără echivoc a regulilor și a instituției la care părțile au dorit să recurgă.

În cazul unei convenții arbitrale referitoare la un litigiu privind transferul dreptului de proprietate sau constituirea unui alt drept real asupra unui bun imobil, convenția trebuie încheiată în formă autentică notarială, sub sancțiunea nulității absolute.

Elementul obligatoriu în arbitrajul ad-hoc

Codul de procedură civilă impune ca, prin clauza compromisorie, să fie arătată modalitatea de numire a arbitrilor, sub sancțiunea nulității. Cerința este esențială în arbitrajul ad-hoc, deoarece în această formă nu există în mod necesar o instituție permanentă care să administreze dosarul și să suplinească lipsa unei proceduri convenite.

Clauza poate prevedea, de exemplu, desemnarea unui arbitru unic prin acordul părților, numirea câte unui arbitru de fiecare parte și desemnarea supraarbitrului de către cei doi arbitri sau recurgerea la o autoritate de numire pentru situația în care părțile sau arbitrii nu ajung la un acord.

Legea nu impune ca părțile să nominalizeze încă de la încheierea contractului persoanele care vor exercita funcția de arbitru. Este suficientă, pentru îndeplinirea cerinței legale, stabilirea unei modalități de numire apte să permită constituirea tribunalului arbitral atunci când apare litigiul.

În absența unei proceduri clare, constituirea tribunalului arbitral poate fi blocată. Într-o asemenea situație, partea interesată poate solicita sprijinul instanței competente, însă intervenția instanței poate genera costuri și întârzieri suplimentare.

Clauza în arbitrajul instituționalizat

În cazul arbitrajului instituționalizat, este suficientă referirea la instituția sau la regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul. Prin această referire, părțile indică mecanismul instituțional care va administra arbitrajul și regulile aplicabile constituirii tribunalului arbitral și desfășurării procedurii.

Referirea trebuie să fie suficient de precisă pentru a identifica instituția competentă. Este preferabil să fie indicată denumirea completă a instituției și, după caz, regulamentul aplicabil. Formulările generice, precum „orice instituție de arbitraj competentă” sau „arbitrajul unei camere de comerț”, pot genera dispute privind existența și întinderea acordului.

Clauza poate prevedea aplicarea regulamentului instituției în vigoare la data sesizării sau poate identifica versiunea regulamentului avută în vedere de părți la momentul încheierii contractului. Alegerea trebuie făcută conștient, deoarece regulamentul poate stabili taxele, termenele, procedura de numire, comunicarea actelor și atribuțiile secretariatului.

Elementele minime obligatorii

Elementele minime obligatorii diferă în funcție de forma arbitrajului aleasă.

Elemente recomandate pentru o clauză funcțională

Deși nu toate mențiunile de mai jos sunt condiții de validitate, ele pot reduce semnificativ riscul unor litigii preliminare și al întârzierilor. Clauza poate indica numărul arbitrilor, modalitatea de înlocuire a arbitrului care refuză sau nu mai poate exercita însărcinarea, locul arbitrajului, limba procedurii, regulamentul aplicabil, legea aplicabilă fondului și modul de repartizare a cheltuielilor.

În arbitrajul ad-hoc este deosebit de importantă desemnarea autorității de numire pentru situația în care părțile nu ajung la un acord. Părțile pot prevedea, de asemenea, reguli privind comunicările, termenele, audierea martorilor și experților, administrarea probelor tehnice și soluționarea cererilor urgente.

În arbitrajul instituționalizat, părțile trebuie să verifice dacă regulamentul instituției reglementează deja aceste aspecte. Introducerea unor reguli contractuale paralele sau contradictorii poate produce incertitudine cu privire la normele aplicabile și poate afecta administrarea procedurii.

Autonomia clauzei compromisorii

Validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă. Aceasta este expresia principiului autonomiei clauzei compromisorii.

Prin urmare, contestarea contractului principal nu conduce automat la lipsirea clauzei de efecte. Tribunalul arbitral poate fi competent să analizeze inclusiv susținerea potrivit căreia contractul principal este nul, rezolvit, reziliat sau încetat, dacă litigiul intră în domeniul clauzei compromisorii.

Autonomia clauzei nu înseamnă că aceasta poate exista fără nicio legătură cu un raport juridic determinabil. Clauza trebuie să permită identificarea contractului sau a raportului juridic la care se referă și a litigiilor care intră în sfera sa.

Întinderea clauzei

Clauza compromisorie trebuie să acopere suficient de clar litigiile pe care părțile doresc să le supună arbitrajului. Formula legală se referă la litigiile care se vor naște din contractul în care clauza este inserată sau la litigiile aflate în legătură cu acesta.

În caz de îndoială, clauza se interpretează în sensul că se aplică tuturor neînțelegerilor care derivă din contractul sau din raportul juridic la care se referă. Această regulă favorizează o interpretare largă a clauzei, dar nu permite extinderea ei la raporturi juridice distincte, la persoane care nu au consimțit la arbitraj sau la materii care nu sunt arbitrabile.

Este recomandabil ca formula utilizată să includă atât litigiile privind interpretarea și executarea contractului, cât și pe cele privind neexecutarea, executarea necorespunzătoare, încetarea, rezoluțiunea, rezilierea, nulitatea și efectele încetării contractului, în măsura în care aceste aspecte pot fi supuse arbitrajului.

Formulări insuficiente sau riscante

O formulare precum „părțile vor încerca soluționarea amiabilă a oricărui diferend” nu constituie, prin ea însăși, clauză compromisorie. Ea instituie cel mult o etapă de negociere, fără să exprime opțiunea pentru arbitraj.

O formulare precum „litigiile pot fi soluționate prin arbitraj sau de instanțele competente” poate fi ambiguă dacă nu arată cine are dreptul de alegere și în ce moment. O clauză alternativă poate genera discuții privind existența unei obligații ferme de a recurge la arbitraj sau privind necesitatea unui acord ulterior al părților.

În arbitrajul ad-hoc, mențiunea potrivit căreia „litigiile vor fi soluționate de arbitri desemnați de părți” poate fi insuficientă dacă nu este prevăzut mecanismul aplicabil în cazul în care una dintre părți refuză să desemneze arbitrul sau dacă arbitrii nu ajung la un acord asupra supraarbitrului.

Identificarea greșită a instituției arbitrale poate afecta eficacitatea clauzei. Dacă denumirea este imprecisă sau dacă sunt indicate simultan instituții ori regulamente incompatibile, tribunalul arbitral și instanța sesizată pot fi chemate să interpreteze voința reală a părților.

Verificări speciale înainte de utilizarea clauzei

Înainte de introducerea unei clauze compromisorii, trebuie verificat dacă persoanele care semnează contractul au puterea de reprezentare necesară și dacă organul competent al persoanei juridice a aprobat alegerea arbitrajului, atunci când legea, actul constitutiv sau regulile interne impun o asemenea aprobare.

Trebuie verificat, de asemenea, dacă litigiile previzibile sunt arbitrabile, dacă există reguli speciale aplicabile domeniului contractului și dacă una dintre părți este stat, autoritate publică sau persoană juridică de drept public. În aceste cazuri, capacitatea de a încheia convenția arbitrală poate depinde de o autorizare legală sau de reguli speciale.

Pentru contractele referitoare la transferul proprietății sau constituirea unor drepturi reale asupra imobilelor, trebuie verificată forma autentică notarială a convenției arbitrale. O clauză inserată într-un contract sub semnătură privată nu îndeplinește, în această ipoteză, cerința specială de formă.

Model orientativ de structură

O clauză compromisorie poate fi structurată prin indicarea expresă a opțiunii pentru arbitraj, a litigiilor acoperite, a formei arbitrajului și a modalității de numire a arbitrilor.

Pentru arbitrajul ad-hoc, clauza trebuie să conțină în mod obligatoriu mecanismul de numire a arbitrilor. Pentru arbitrajul instituționalizat, clauza trebuie să identifice instituția sau regulamentul instituției competente. Mențiunile privind locul arbitrajului, limba procedurii, numărul arbitrilor și regulile aplicabile sunt recomandate pentru previzibilitatea procedurii.Modelul trebuie adaptat contractului concret, formei de arbitraj alese, numărului potențial al părților, naturii litigiilor previzibile și eventualelor reguli speciale aplicabile domeniului respectiv. O clauză standard nu trebuie preluată fără verificarea instituției indicate, a regulamentului aplicabil și a mecanismului de constituire a tribunalului arbitral.

Orice litigiu care decurge din prezentul contract sau se află în legătură cu acesta, inclusiv orice litigiu privind încheierea, interpretarea, executarea, neexecutarea, încetarea, rezoluțiunea, rezilierea sau nulitatea contractului, va fi soluționat definitiv prin arbitraj.

[Pentru arbitraj ad-hoc: Tribunalul arbitral va fi format din trei arbitri. Fiecare parte va desemna câte un arbitru, iar cei doi arbitri desemnați vor numi supraarbitrul. În cazul în care o parte nu își desemnează arbitrul în termenul convenit sau cei doi arbitri nu ajung la un acord asupra supraarbitrului, numirea va fi făcută de autoritatea de numire indicată de părți.]

[Pentru arbitraj instituționalizat: Arbitrajul va fi organizat și desfășurat de [denumirea exactă a instituției], potrivit regulamentului său de arbitraj aplicabil la data sesizării instituției.]

Concluzie

Clauza compromisorie este acordul anticipat prin care părțile supun arbitrajului litigiile viitoare născute dintr-un contract sau aflate în legătură cu acesta. Ea poate fi inserată în contractul principal sau poate fi prevăzută într-o convenție separată la care contractul face trimitere.

Condițiile esențiale sunt existența consimțământului, capacitatea părților, arbitrabilitatea litigiilor, forma scrisă și identificarea modalității de numire a arbitrilor. În arbitrajul ad-hoc, modalitatea de numire a arbitrilor trebuie indicată sub sancțiunea nulității. În arbitrajul instituționalizat, această cerință este îndeplinită prin referirea la instituția sau la regulile instituției care organizează arbitrajul.

Numărul arbitrilor, locul arbitrajului, limba procedurii, regulile aplicabile și repartizarea cheltuielilor nu sunt, în toate cazurile, elemente distincte de validitate, dar includerea lor poate preveni blocajele și disputele procedurale. O clauză eficientă trebuie să fie clară, coerentă și adaptată raportului juridic concret, fără a extinde arbitrajul la litigii, persoane sau materii care nu intră în limitele consimțământului și ale legii.

Temeiuri principale: Codul de procedură civilă, art. 542, art. 544, art. 547-550 și art. 553.