Două principii susțin funcționarea arbitrajului:
- autonomia convenției arbitrale față de contractul principal
și - competența tribunalului arbitral de a se pronunța asupra propriei competențe.
Împreună, aceste principii permit tribunalului arbitral să verifice dacă este legal învestit, chiar atunci când una dintre părți contestă existența, validitatea sau întinderea contractului principal.
Autonomia clauzei arbitrale nu înseamnă că arbitrajul este independent de voința părților.
Dimpotrivă, existența și limitele arbitrajului depind de convenția arbitrală.
Autonomia are rolul de a împiedica desființarea automată a clauzei doar pentru că una dintre părți invocă nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau încetarea contractului principal.
Ce este autonomia convenției arbitrale
Convenția arbitrală poate fi inclusă în contractul principal, poate fi încheiată într-un document separat la care contractul face trimitere sau poate îmbrăca forma unui compromis încheiat după apariția litigiului.
Potrivit art. 550 alin. (2) din Codul de procedură civilă, validitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă.
Prin urmare, clauza arbitrală trebuie examinată ca o convenție distinctă, chiar dacă este redactată în același document cu contractul principal.
Efectul practic este important: susținerea potrivit căreia contractul principal este nul nu conduce automat la necompetența tribunalului arbitral.
Tribunalul poate fi competent să analizeze chiar litigiul privind validitatea sau desființarea contractului principal, dacă această categorie de litigiu intră în obiectul convenției arbitrale și este arbitrabilă.
Ce nu înseamnă autonomia clauzei
Autonomia nu validează o clauză arbitrală care este ea însăși nulă, inexistentă sau inoperantă.
Dacă semnătura persoanei care a acceptat arbitrajul este lipsită de putere de reprezentare, dacă nu există consimțământul unei părți sau dacă obiectul litigiului nu este arbitrabil, problema privește convenția arbitrală și trebuie analizată separat de contractul principal.
De asemenea, autonomia nu extinde automat clauza la persoane care nu au consimțit la arbitraj.
Ea nu permite includerea în procedură a unei societăți afiliate, a unui garant, a unui subcontractant sau a unui administrator numai pentru că acesta are o legătură economică ori factuală cu contractul principal.
Autonomia nu înseamnă nici că tribunalul arbitral poate soluționa orice litigiu dintre părți.
Tribunalul este ținut de limitele obiective, subiective și temporale ale convenției arbitrale, precum și de normele imperative privind arbitrabilitatea.
Principiul competenz-competenz
Principiul competenz-competenz, denumit și principiul competenței-competenței, conferă tribunalului arbitral dreptul de a decide asupra propriei competențe.
Tribunalul poate verifica existența și validitatea convenției arbitrale, întinderea acesteia, aplicabilitatea sa litigiului concret și regularitatea constituirii tribunalului.
În arbitrajul intern, art. 579 din Codul de procedură civilă prevede că, la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, tribunalul arbitral își verifică propria competență de a soluționa litigiul.
În arbitrajul internațional, art. 1119 din Codul de procedură civilă consacră expres regula potrivit căreia tribunalul arbitral decide asupra propriei competențe.
Excepția de necompetență trebuie ridicată înaintea oricărei apărări pe fond.
| Aspect verificat | Întrebarea juridică |
|---|---|
| Existența convenției | Au consimțit părțile, în formă valabilă, la soluționarea litigiului prin arbitraj? |
| Validitatea convenției | Convenția respectă cerințele privind capacitatea, consimțământul, forma și obiectul? |
| Întinderea clauzei | Litigiul concret decurge din contract sau se află în legătură cu raportul juridic la care se referă clauza? |
| Arbitrabilitatea | Litigiul privește drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber? |
| Constituirea tribunalului | Tribunalul a fost constituit potrivit convenției și regulilor procedurale aplicabile? |
| Limitele investirii | Pretențiile formulate se încadrează în obiectul convenției arbitrale și în cererea de arbitrare? |
Examinarea competenței de către tribunalul arbitral
Verificarea competenței are loc, de regulă, la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită.
Părțile trebuie să formuleze atunci obiecțiile privind existența sau validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului, limitele însărcinării arbitrilor și desfășurarea procedurii.
Potrivit art. 592 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepțiile privind existența și validitatea convenției arbitrale, constituirea tribunalului arbitral și limitele însărcinării arbitrilor trebuie ridicate cel târziu la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată, dacă nu a fost stabilit un termen mai scurt.
Invocarea tardivă poate atrage decăderea din dreptul de a formula obiecția.
Tribunalul arbitral poate examina competența fie ca problemă preliminară, fie împreună cu fondul, în funcție de natura obiecției și de regulile procedurale aplicabile.
Dacă tribunalul stabilește că este competent, consemnează concluzia într-o încheiere.
În cazul în care tribunalul constată că nu este competent, își declină competența printr-o hotărâre.
Potrivit art. 579 alin. (3) din Codul de procedură civilă, împotriva acestei hotărâri nu poate fi formulată acțiunea în anulare prevăzută de art. 608.
Efectul hotărârii prin care tribunalul se declară competent
Dacă tribunalul arbitral se declară competent, încheierea prin care face această constatare nu este, în principiu, atacată imediat în fața instanței.
Potrivit art. 579 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ea poate fi desființată numai prin acțiunea în anulare introdusă împotriva hotărârii arbitrale finale.
Acest mecanism urmărește să evite fragmentarea procedurii arbitrale prin litigii succesive privind competența.
Tribunalul continuă soluționarea cauzei, iar controlul judiciar asupra concluziei privind competența este exercitat, de regulă, odată cu acțiunea în anulare formulată împotriva hotărârii arbitrale.
În cazul în care hotărârea arbitrală este pronunțată fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante, art. 608 alin. (1) lit. b) permite desființarea hotărârii prin acțiune în anulare.
Relația dintre tribunalul arbitral și instanța judecătorească
Principiul competenței-competenței nu exclude complet intervenția instanței judecătorești.
El stabilește ordinea în care este analizată competența: tribunalul arbitral are posibilitatea de a se pronunța primul asupra propriei competențe, iar instanța exercită ulterior controlul în cazurile și în limitele prevăzute de lege.
Încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești, potrivit art. 553 din Codul de procedură civilă.
Dacă instanța judecătorească este sesizată cu un litigiu acoperit de o convenție arbitrală, ea se declară necompetentă numai dacă partea interesată invocă această convenție.
În cazul arbitrajului instituționalizat, cauza este declinată în favoarea organizației sau instituției pe lângă care funcționează arbitrajul.
În cazul arbitrajului ad-hoc, cererea este respinsă ca nefiind de competența instanței judecătorești.
Potrivit art. 554 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanța păstrează cauza, între alte situații, atunci când pârâtul a formulat apărări în fond fără rezervă întemeiată pe convenția arbitrală sau când convenția este nulă ori inoperantă.
| Momentul analizei | Autoritatea care se pronunță | Efectul principal |
|---|---|---|
| Sesizarea instanței judecătorești | Instanța judecătorească, dacă partea invocă convenția arbitrală | Declinarea sau respingerea cererii, dacă există o convenție valabilă și operantă. |
| Primul termen arbitral | Tribunalul arbitral | Verificarea propriei competențe, a convenției și a limitelor investirii. |
| După declararea competenței | Tribunalul arbitral continuă procedura | Obiecția este soluționată în cadrul arbitrajului, cu posibilitatea controlului ulterior. |
| Acțiunea în anulare | Curtea de apel competentă | Verificarea motivelor limitative de desființare a hotărârii arbitrale. |
Autonomia în raport cu nulitatea contractului principal
Invocarea nulității contractului principal trebuie deosebită de invocarea nulității convenției arbitrale.
Prima privește raportul contractual de fond.
A doua privește acordul prin care părțile au atribuit unui tribunal arbitral competența de a soluționa litigiile.
Dacă partea susține că obiectul contractului este ilicit, că nu a existat consimțământ valabil sau că persoana care a semnat nu avea putere de reprezentare, tribunalul trebuie să stabilească dacă argumentul afectează numai contractul principal sau și clauza arbitrală.
În măsura în care viciul invocat afectează distinct convenția arbitrală, autonomia nu îl înlătură.
De exemplu, lipsa mandatului de a accepta arbitrajul poate pune problema validității clauzei chiar dacă părțile au executat o parte din contractul principal.
În schimb, dacă argumentul privește exclusiv neexecutarea, rezoluțiunea, rezilierea sau nulitatea contractului principal, acesta nu înlătură, prin el însuși, competența tribunalului arbitral de a analiza disputa.
Autonomia și încetarea contractului
Încetarea contractului principal nu determină automat încetarea clauzei arbitrale.
Litigiile privind încetarea, rezoluțiunea, rezilierea, restituirea prestațiilor și despăgubirile pot intra chiar în obiectul clauzei, dacă aceasta acoperă litigiile care decurg din contract sau se află în legătură cu acesta.
O clauză arbitrală poate continua să producă efecte și după finalizarea unei proceduri arbitrale, pentru litigii ulterioare care decurg din același raport juridic, în limitele prevăzute de convenție și de lege.
Totuși, clauza nu acoperă automat litigii complet distincte, născute după încetarea contractului și având o altă cauză juridică.
Întinderea trebuie stabilită prin interpretarea clauzei și a raportului juridic la care aceasta se referă.
Limitele principiului competenz-competenz
Tribunalul arbitral poate decide asupra propriei competențe, dar decizia sa nu are caracter discreționar. El trebuie să respecte convenția arbitrală, regulile procedurale aplicabile și normele imperative.
| Limită | Consecință |
|---|---|
| Convenția arbitrală nu există | Tribunalul nu poate dobândi competență numai prin voința unilaterală a reclamantului. |
| Convenția este nulă sau inoperantă | Hotărârea pronunțată în temeiul acesteia poate fi desființată prin acțiune în anulare. |
| Litigiul este nearbitrabil | Tribunalul nu poate soluționa cauza, chiar dacă există o clauză arbitrală. |
| Tribunalul este constituit neregulamentar | Hotărârea poate fi desființată dacă tribunalul nu a fost constituit conform convenției. |
| Tribunalul depășește obiectul investirii | Hotărârea poate fi desființată pentru soluționarea unor pretenții care nu au fost supuse arbitrajului. |
| Este încălcată ordinea publică | Instanța poate exercita controlul prevăzut de art. 608 din Codul de procedură civilă. |
Principiul nu permite tribunalului să își creeze propria competență. El îi permite numai să interpreteze și să aplice convenția arbitrală pentru a stabili dacă această competență există.
Controlul instanței prin acțiunea în anulare
Controlul instanței asupra hotărârii arbitrale este limitat la motivele prevăzute de art. 608 din Codul de procedură civilă.
Acțiunea în anulare nu reprezintă o cale de reformare și nu permite, ca regulă, rejudecarea fondului litigiului sau înlocuirea aprecierii tribunalului arbitral asupra probelor.
În materia competenței, controlul poate privi existența convenției arbitrale, validitatea și operanța acesteia, arbitrabilitatea litigiului, constituirea tribunalului și respectarea limitelor investirii.
Instanța nu verifică dacă tribunalul arbitral a interpretat contractul principal în maniera pe care o preferă una dintre părți.
Ea verifică dacă tribunalul a avut o convenție arbitrală valabilă, dacă s-a menținut în limitele acesteia și dacă hotărârea nu intră sub incidența unuia dintre motivele limitative de anulare.
Art. 608 alin. (2) prevede că neregularitățile care nu au fost invocate potrivit art. 592 sau care pot fi remediate prin procedura prevăzută de art. 604 nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale.
Regula impune părților o conduită diligentă în procedura arbitrală.
Competența tribunalului și procedurile paralele
În arbitrajul internațional, tribunalul arbitral poate decide asupra propriei competențe fără să țină seama, în principiu, de existența unei cereri cu același obiect pendinte între aceleași părți în fața unui tribunal statal sau arbitral. Excepția o reprezintă situația în care motive temeinice impun suspendarea procedurii.
Această regulă urmărește să împiedice utilizarea unei proceduri paralele în fața unei instanțe sau a unui alt tribunal arbitral pentru a bloca arbitrajul.
Ea nu împiedică instanța competentă să exercite controlul judiciar prevăzut de lege asupra hotărârii arbitrale sau să adopte măsuri de sprijin, în condițiile legii.
În dreptul intern, un conflict de competență între tribunalul arbitral și instanța judecătorească este soluționat de instanța judecătorească ierarhic superioară celei aflate în conflict, potrivit art. 554 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Arbitrabilitatea și autonomia clauzei
Autonomia convenției trebuie corelată cu arbitrabilitatea.
Persoanele care au capacitate deplină de exercițiu pot conveni arbitrajul pentru litigiile dintre ele, cu excluderea materiilor privind starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie și drepturile asupra cărora părțile nu pot dispune.
Faptul că o clauză arbitrală este formulată în termeni generali, precum „orice litigiu decurgând din contract”, nu înlătură aplicarea normelor imperative.
O asemenea clauză trebuie interpretată în sensul că acoperă toate litigiile contractuale arbitrabile, nu și materiile excluse de lege.
În contractele internaționale, arbitrabilitatea trebuie verificată și prin raportare la legea statului sediului arbitrajului.
O convenție poate fi redactată valabil potrivit legii române, dar litigiul concret poate fi supus unor reguli imperative ale statului în care arbitrajul își are sediul.
Exemplu practic
Un contract de furnizare conține o clauză potrivit căreia toate litigiile privind executarea sau încetarea contractului vor fi soluționate prin arbitraj.
Furnizorul solicită plata prețului, iar cumpărătorul susține că întregul contract este nul pentru lipsa consimțământului.
Tribunalul arbitral nu trebuie să se declare automat necompetent.
El va verifica mai întâi dacă acuzația privind lipsa consimțământului afectează și clauza arbitrală sau numai contractul principal.
Dacă există o clauză arbitrală distinctă, semnată de reprezentanții autorizați ai ambelor părți, tribunalul poate fi competent să analizeze nulitatea contractului și pretenția privind plata.
Dacă însă cumpărătorul demonstrează că persoana care a semnat documentul nu avea nicio putere de reprezentare, iar acest viciu afectează și consimțământul pentru arbitraj, problema poate conduce la lipsa convenției arbitrale. În această ipoteză, autonomia clauzei nu poate suplini lipsa consimțământului.
Clauză contractuală recomandată
| Tribunalul arbitral va avea competența de a decide asupra propriei competențe, inclusiv asupra oricărei obiecții privind existența, validitatea, întinderea sau aplicabilitatea convenției arbitrale și asupra oricărei obiecții privind arbitrabilitatea litigiului, în limitele legii aplicabile. Clauza arbitrală este autonomă față de celelalte dispoziții ale prezentului contract. Nulitatea, inexistența, rezoluțiunea, rezilierea, încetarea sau neexecutarea prezentului contract nu afectează, prin ele însele, validitatea și aplicabilitatea convenției arbitrale. Orice obiecție privind competența tribunalului arbitral va fi formulată în termenul și în condițiile prevăzute de legea procedurală și de regulamentul arbitral aplicabil. Invocarea unei asemenea obiecții nu suspendă procedura arbitrală decât dacă tribunalul arbitral sau autoritatea competentă dispune astfel. În măsura permisă de lege, orice control judiciar asupra hotărârii tribunalului arbitral va fi exercitat exclusiv prin mijloacele și în limitele prevăzute de lege. |
O astfel de clauză are valoare explicativă și poate consolida intenția părților, dar nu înlocuiește cerințele legale privind forma, consimțământul, arbitrabilitatea, identificarea instituției sau constituirea tribunalului arbitral.
Erori frecvente
- O primă eroare este formularea potrivit căreia tribunalul arbitral „va avea întotdeauna competență”, indiferent de existența convenției sau de natura litigiului.
Tribunalul nu poate dobândi competență printr-o formulare care contrazice normele imperative. - O a doua eroare este tratarea autonomiei ca pe o validare automată a oricărei clauze inserate în contract.
Clauza trebuie să fie analizată separat pentru a se verifica existența consimțământului, capacitatea și puterea de reprezentare. - O a treia eroare este invocarea nulității contractului principal pentru a evita analiza arbitrală.
Dacă obiecția privește numai contractul principal, tribunalul poate fi chiar autoritatea competentă să soluționeze această problemă. - O a patra eroare este invocarea tardivă a necompetenței.
Excepțiile privind convenția arbitrală, constituirea tribunalului și limitele investirii trebuie formulate la primul termen procedural relevant, sub sancțiunea decăderii, în condițiile art. 592 din Codul de procedură civilă. - O a cincea eroare este confundarea controlului asupra competenței cu rejudecarea fondului.
Instanța sesizată cu acțiunea în anulare verifică motivele limitative prevăzute de art. 608, nu oportunitatea sau temeinicia soluției arbitrale în afara acestor limite.
Concluzie
Autonomia convenției arbitrale protejează clauza față de desființarea sau contestarea contractului principal.
Un litigiu privind nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea, încetarea ori executarea contractului poate fi soluționat prin arbitraj dacă intră în obiectul convenției și este arbitrabil.
Principiul competenz-competenz permite tribunalului arbitral să decidă asupra propriei competențe, inclusiv asupra existenței, validității și întinderii convenției arbitrale.
În dreptul român, această competență este verificată la primul termen arbitral, iar decizia pozitivă a tribunalului poate fi contestată, de regulă, numai împreună cu hotărârea arbitrală finală, prin acțiune în anulare.
Aceste principii nu înlătură controlul instanței judecătorești și nu salvează o convenție arbitrală inexistentă, nulă, inoperantă sau neaplicabilă litigiului.
Ele organizează însă raportul dintre arbitraj și jurisdicția statală, împiedicând ca simpla contestare a contractului principal să blocheze automat procedura arbitrală.
Temeiuri principale: Codul de procedură civilă, art. 542, art. 549, art. 550, art. 553, art. 554, art. 579, art. 592, art. 608, art. 617, art. 621 și art. 1119.