Arbitrajul ad-hoc este o formă de soluționare a litigiilor prin care părțile convin ca diferendul dintre ele să fie judecat de unul sau mai mulți arbitri desemnați potrivit convenției arbitrale, fără ca procedura să fie administrată de o instituție permanentă de arbitraj.
Arbitrajul - jurisdicție alternativă cu caracter privat
Potrivit art. 541 din Codul de procedură civilă, „arbitrajul este o jurisdicție alternativă având caracter privat”. Arbitrajul are, așadar, o funcție jurisdicțională: tribunalul arbitral analizează litigiul, administrează probele și pronunță o hotărâre asupra pretențiilor părților.
Caracterul privat rezultă din faptul că arbitrajul nu este organizat ca o activitate a instanțelor judecătorești ale statului. Tribunalul arbitral este constituit în temeiul voinței părților, iar arbitrii sunt numiți sau acceptați potrivit convenției arbitrale. În același timp, arbitrajul nu reprezintă o activitate informală sau lipsită de efecte juridice: procedura se desfășoară în cadrul stabilit de lege și de convenția arbitrală, iar hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească.
Competența tribunalului arbitral se întemeiază pe convenția arbitrală
Spre deosebire de instanțele statale, a căror competență este stabilită prin lege, tribunalul arbitral dobândește competență prin acordul părților, denumit convenție arbitrală. Convenția arbitrală poate fi încheiată sub forma unei clauze compromisorii, inserate în contract înainte de apariția litigiului, sau sub forma compromisului, prin care părțile convin să supună arbitrajului un litigiu deja născut.
Convenția arbitrală trebuie încheiată în scris, sub sancțiunea nulității. Prin aceasta, părțile își exprimă voința de a înlocui soluționarea litigiului de către instanțele judecătorești cu soluționarea de către un tribunal arbitral.
În arbitrajul ad-hoc, convenția arbitrală trebuie să permită constituirea tribunalului arbitral și desfășurarea procedurii fără intervenția unei instituții arbitrale permanente. Părțile pot stabili numărul și modalitatea de numire a arbitrilor, locul arbitrajului, regulile de procedură, termenele și modul de repartizare a cheltuielilor. Dacă părțile nu stabilesc aceste elemente, tribunalul arbitral poate determina regulile procedurale aplicabile, cu respectarea ordinii publice, a bunelor moravuri și a dispozițiilor imperative ale legii.
Ce înseamnă „ad-hoc”
Termenul „ad-hoc” indică faptul că tribunalul arbitral este constituit pentru soluționarea unui litigiu determinat sau a unei categorii determinate de litigii și nu funcționează ca o structură permanentă pe lângă o instituție de arbitraj.
În arbitrajul ad-hoc, părțile organizează în mod direct procedura arbitrală, fie prin stabilirea unor reguli proprii, fie prin referirea la un regulament arbitral. În schimb, arbitrajul instituționalizat funcționează permanent pe lângă o organizație sau instituție, în baza unui regulament propriu aplicabil litigiilor care îi sunt supuse spre soluționare.
Prin urmare, diferența esențială nu constă în natura jurisdicțională a activității, ci în modul de organizare și administrare a arbitrajului: în varianta ad-hoc, aceste aspecte sunt gestionate de părți și de tribunalul arbitral; în varianta instituționalizată, ele sunt administrate de instituția arbitrală desemnată prin convenție.
Arbitrajul ad-hoc și jurisdicția statală
Jurisdicția statală este exercitată de instanțe judecătorești înființate și organizate prin lege, prin judecători care exercită funcția publică de jurisdicție. Competența instanțelor rezultă, în principal, din normele legale privind competența materială și teritorială și nu depinde, ca regulă, de acordul părților.
În arbitrajul ad-hoc, competența tribunalului arbitral are o sursă convențională. Părțile aleg arbitrajul și stabilesc cadrul în care acesta urmează să se desfășoare, în limitele impuse de lege. Odată încheiată valabil convenția arbitrală, competența instanțelor judecătorești este exclusă pentru litigiul care face obiectul acesteia. În cazul arbitrajului ad-hoc, instanța judecătorească sesizată cu acel litigiu va respinge cererea ca nefiind de competența instanței judecătorești, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Excluderea competenței instanțelor statale nu înseamnă însă eliminarea oricărei legături cu autoritățile judiciare. Instanțele pot interveni, în condițiile legii, pentru înlăturarea unor piedici privind organizarea și desfășurarea arbitrajului, pentru constituirea tribunalului arbitral sau pentru îndeplinirea unor atribuții de sprijin. De asemenea, hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, în cazurile și condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Arbitrajul ad-hoc reprezintă, astfel, o jurisdicție alternativă, privat aleasă și organizată de părți, dar recunoscută și garantată de ordinea juridică statală. Specificul său constă în combinarea caracterului jurisdicțional al soluționării litigiului cu libertatea părților de a decide dacă recurg la arbitraj și cum va fi organizată procedura.
Temei legal: Codul de procedură civilă, Cartea a IV-a „Despre arbitraj”, în special art. 541-545, art. 548-549, art. 553-554 și art. 615-616.