Litigii care nu pot fi supuse arbitrajului

Arbitrajul este posibil numai în limitele în care părțile pot dispune liber de drepturile litigioase.

Art. 542 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabilește că persoanele cu capacitate deplină de exercițiu pot conveni soluționarea prin arbitraj a litigiilor dintre ele, cu excepția celor care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună.

Enumerarea privește arbitrabilitatea obiectivă, adică aptitudinea litigiului, prin natura și obiectul său, de a fi soluționat prin arbitraj.

Ea trebuie diferențiată de arbitrabilitatea subiectivă, care privește capacitatea persoanelor de a încheia convenția arbitrală.

Un litigiu poate fi nearbitrabil chiar dacă părțile au semnat o clauză compromisorie.

Convenția arbitrală nu poate transforma într-un drept disponibil un drept asupra căruia legea nu permite tranzacția, renunțarea sau modificarea prin acordul părților.

Arbitrabilitatea obiectivă și limitele arbitrajului

Arbitrabilitatea obiectivă se verifică prin raportare la obiectul efectiv al cererii și la efectele juridice urmărite.

Nu este decisivă denumirea acțiunii, ci întrebarea dacă părțile pot dispune în mod valabil de dreptul dedus judecății și dacă hotărârea solicitată poate fi pronunțată de un tribunal arbitral.

Starea civilă

Starea civilă reprezintă statutul juridic al persoanei în raport cu elemente precum nașterea, filiația, căsătoria, desfacerea sau desființarea căsătoriei, decesul și alte mențiuni care determină identitatea juridică a persoanei.

Litigiile care urmăresc stabilirea sau modificarea statutului civil nu pot fi soluționate de un tribunal arbitral.

În această categorie intră, în principal, acțiunile privind existența, nulitatea sau anularea căsătoriei, stabilirea ori contestarea filiației, situația juridică rezultată din adopție și alte cereri prin care se urmărește modificarea unei stări civile opozabile tuturor.

Rațiunea excluderii este aceea că starea civilă nu produce efecte numai între persoanele care participă la litigiu.

Ea are relevanță față de toate persoanele și față de autoritățile publice.

Părțile nu pot decide printr-o convenție privată că o persoană are sau nu are o anumită stare civilă.

Arbitrajul nu poate pronunța o hotărâre prin care să înlocuiască actul de stare civilă sau hotărârea instanței competente.

De asemenea, părțile nu pot înlătura prin tranzacție condițiile legale privind căsătoria, filiația, adopția sau decesul.

Separarea dintre componenta personală și componenta patrimonială este esențială.

Faptul că un litigiu are legătură cu familia nu face automat nearbitrabilă orice pretenție formulată între membrii familiei.

Trebuie stabilit dacă obiectul cererii este statutul familial sau un drept patrimonial asupra căruia părțile pot dispune.

Capacitatea persoanelor

Art. 542 se referă la litigiile care privesc capacitatea persoanelor, nu la orice litigiu în care una dintre părți este o persoană cu o capacitate contestată.

Capacitatea privește aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații și, după caz, de a încheia acte juridice și de a-și exercita drepturile.

Litigiile având ca obiect stabilirea, restrângerea sau modificarea statutului capacității persoanei sunt supuse regimului instanței judecătorești.

Nu trebuie confundată capacitatea de a încheia convenția arbitrală cu obiectul litigiului privind capacitatea unei persoane.

Prima este o condiție a convenției.

A doua este o categorie de litigii exclusă de la arbitraj.

Prin urmare, un litigiu patrimonial nu devine automat nearbitrabil numai pentru că una dintre părți invocă lipsa discernământului ori încălcarea regulilor privind capacitatea.

Dacă se solicită anularea unui contract patrimonial, analiza trebuie să distingă între obiectul acțiunii și motivul de nulitate invocat.

Dacă însă cererea urmărește stabilirea statutului persoanei sau instituirea unei măsuri privind capacitatea sa, arbitrajul nu este admisibil.

Dezbaterea succesorală

Dezbaterea succesorală privește, în esență, transmiterea patrimoniului unei persoane decedate către succesibili, stabilirea vocației și a calității de moștenitor, întinderea drepturilor succesorale, pasivul succesoral și împărțirea masei succesorale.

Codul de procedură civilă exclude expres dezbaterea succesorală din obiectul arbitrajului.

Excluderea se explică prin natura complexă a procedurii succesorale și prin efectele sale asupra unor persoane care nu participă întotdeauna la convenția arbitrală, inclusiv moștenitori, creditori succesorali și legatari.

Deosebirea dintre dezbaterea succesorală și litigiile patrimoniale ulterioare este importantă.

Dacă litigiul presupune stabilirea persoanelor chemate la moștenire, a cotelor sau a drepturilor asupra masei succesorale, el se află în nucleul dezbaterii succesorale.

Dacă litigiul privește ulterior executarea unui contract separat între persoane care au dobândit deja drepturi, obiectul poate fi patrimonial și disponibil.

Nu este suficient ca părțile să declare că litigiul privește numai o sumă de bani.

Dacă pentru soluționarea pretenției tribunalul ar trebui să stabilească mai întâi cine este moștenitor, care este rezerva succesorală sau care este întinderea drepturilor succesorale, problema arbitrabilității trebuie analizată prin raportare la obiectul real al litigiului.

Relațiile de familie

Relațiile de familie includ atât componente personale, cât și componente patrimoniale.

Art. 542 exclude relațiile de familie ca atare, dar această excludere nu trebuie extinsă la orice litigiu patrimonial între persoane care sunt sau au fost membri ai aceleiași familii.

Nearbitrabile sunt litigiile prin care se solicită stabilirea, modificarea sau desființarea unor raporturi personale de familie.

În această categorie intră, în principal, căsătoria, divorțul, filiația, adopția și exercitarea autorității părintești, în măsura în care cererea privește statutul personal sau protecția persoanei.

În schimb, anumite litigii patrimoniale care apar în legătură cu relațiile de familie pot fi analizate separat.

Este necesar ca dreptul să fie disponibil, părțile să aibă capacitatea necesară, iar convenția arbitrală să acopere expres sau implicit litigiul.

Protecția copilului constituie o limită suplimentară.

Chiar dacă litigiul are o componentă patrimonială, tribunalul arbitral nu poate valida o soluție care încalcă normele imperative sau interesul superior al copilului.

Drepturile asupra cărora părțile nu pot dispune

Clauza referitoare la drepturile indisponibile este categoria generală care completează enumerarea expresă din art. 542.

Sunt indisponibile drepturile pentru care legea limitează sau exclude posibilitatea titularului de a renunța, tranzacționa, înstrăina ori modifica situația juridică prin acord.

Indisponibilitatea poate rezulta din natura dreptului, dintr-o normă imperativă, din protecția unei persoane vulnerabile, din protecția unui interes general sau din necesitatea menținerii ordinii publice.

Nu orice normă imperativă face automat nearbitrabil întregul litigiu.

Trebuie verificat dacă norma exclude doar o anumită soluție sau dacă înlătură posibilitatea de a supune arbitrajului însuși dreptul litigios.

De exemplu, o normă imperativă privind calculul unei obligații contractuale poate fi aplicată de tribunalul arbitral într-un litigiu patrimonial.

În schimb, dacă părțile solicită tribunalului să valideze o renunțare interzisă de lege sau să modifice un statut personal, arbitrajul nu este admisibil.

Litigiile nepatrimoniale nu sunt automat nearbitrabile

Codul de procedură civilă actual nu mai enumeră natura nepatrimonială a litigiului ca limită autonomă și generală a arbitrabilității.

Criteriul decisiv este dacă litigiul privește un drept asupra căruia părțile pot dispune liber.

În consecință, un litigiu poate avea o componentă nepatrimonială, dar să fie arbitrabil dacă prin acțiune se urmărește protejarea unui drept patrimonial disponibil.

În aceeași măsură, un litigiu evaluabil în bani poate fi nearbitrabil dacă dreptul vizat este indisponibil sau dacă obiectul real al cererii privește starea civilă, capacitatea, succesiunea ori relațiile de familie.

Competența instanței judecătorești

Dacă instanța judecătorească este sesizată cu un litigiu nearbitrabil, convenția arbitrală nu poate conduce la declinarea competenței în favoarea tribunalului arbitral.

Art. 553 din Codul de procedură civilă exclude competența instanțelor numai pentru litigiul care face obiectul unei convenții arbitrale valabile și aplicabile.

Potrivit art. 554, instanța își verifică propria competență dacă partea invocă convenția arbitrală. Instanța va păstra însă cauza atunci când convenția este lovită de nulitate sau este inoperantă.

Nearbitrabilitatea intră în analiza validității și eficacității convenției, deoarece părțile nu pot investi tribunalul arbitral cu o competență pe care legea o exclude.

În cazul arbitrajului internațional, arbitrabilitatea se verifică și prin raportare la art. 1.112 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia o cauză patrimonială poate face obiectul arbitrajului dacă privește drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber și dacă legea statului sediului arbitrajului nu rezervă competența exclusiv instanțelor judecătorești.

Formula „drepturi asupra cărora părțile pot dispune liber” are o funcție de filtru.

Ea împiedică extinderea arbitrajului la litigii care, deși pot avea o valoare economică, privesc statutul persoanei, protecția unei persoane vulnerabile sau interese generale.

Verificarea făcută de tribunalul arbitral

Tribunalul arbitral decide asupra propriei competențe. În această verificare trebuie să analizeze nu numai existența și validitatea convenției arbitrale, ci și arbitrabilitatea obiectului litigios.

Principiul competenz-competenz nu permite tribunalului arbitral să soluționeze un litigiu exclus de art. 542.

Principiul autonomiei clauzei arbitrale separă clauza de contractul principal, dar nu înlătură limitele legale ale arbitrajului.

Dacă tribunalul arbitral soluționează un litigiu privind starea civilă, capacitatea, dezbaterea succesorală, relațiile de familie sau un drept indisponibil, hotărârea poate fi desființată prin acțiune în anulare.

Controlul judiciar poate privi lipsa competenței tribunalului arbitral și încălcarea normelor imperative sau a ordinii publice.

Nearbitrabilitatea și convenția arbitrală

Atunci când clauza arbitrală acoperă atât drepturi arbitrabile, cât și drepturi nearbitrabile, efectul trebuie analizat în funcție de caracterul separabil al pretențiilor.

Dacă pretenția nearbitrabilă este distinctă și poate fi separată de pretențiile patrimoniale, tribunalul arbitral poate soluționa numai partea pentru care există competență, iar instanța judecătorească poate soluționa obiectul exclus de la arbitraj.

Dacă însă capetele de cerere sunt inseparabile, iar soluționarea pretenției patrimoniale presupune în mod necesar stabilirea unui element nearbitrabil, tribunalul arbitral nu poate dobândi competență prin simpla separare formală a cererilor.

Exemplu de formulare problematică

Clauza este problematică deoarece include în aceeași formulare obiecte cu regim juridic diferit. Pretențiile privind statutul familial, succesiunea sau drepturile copiilor nu pot fi supuse arbitrajului în aceeași manieră ca o creanță comercială obișnuită.

Exemplu de formulare mai sigură

O asemenea delimitare nu poate extinde arbitrabilitatea dincolo de limitele legii, dar reduce riscul ca întreaga clauză să fie interpretată ca având un obiect nedeterminat sau incompatibil cu normele imperative.

Concluzie

Nu pot fi supuse arbitrajului litigiile care privesc starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună.

Aceste limite rezultă din art. 542 alin. (1) din Codul de procedură civilă și sunt completate de obligația de respectare a ordinii publice și a dispozițiilor imperative ale legii.

Starea civilă și capacitatea privesc statutul juridic al persoanei.

Dezbaterea succesorală privește transmiterea patrimoniului defunctului și stabilirea drepturilor succesorale.

Relațiile de familie sunt excluse în măsura în care litigiul privește statutul personal, autoritatea părintească sau alte raporturi personale protejate de norme imperative.

Nu orice litigiu patrimonial legat de familie sau succesiune este automat nearbitrabil.

Dacă obiectul real este o creanță sau un alt drept patrimonial disponibil, iar litigiul poate fi separat de chestiunea de statut, arbitrajul poate fi admisibil.

Nici caracterul nepatrimonial nu este, prin el însuși, o interdicție generală.

Criteriul actual este disponibilitatea dreptului și natura efectelor urmărite.

Tribunalul arbitral trebuie să verifice aceste elemente, iar instanța judecătorească păstrează competența atunci când convenția arbitrală privește un obiect exclus de lege sau când soluționarea litigiului ar afecta drepturi indisponibile.

Temeiuri principale: Codul de procedură civilă, art. 542, art. 544, art. 547, art. 548-550, art. 553-554, art. 579, art. 608 și art. 1.112.