În materia asigurărilor, existența unei reglementări sectoriale nu este suficientă, prin ea însăși, pentru a investi un tribunal arbitral cu soluționarea unui litigiu. Arbitrajul are caracter privat și se întemeiază pe consimțământul părților, exprimat printr-o convenție arbitrală valabilă.
Problema este deosebit de importantă în litigiile RCA, unde persoana prejudiciată poate formula pretenții direct împotriva asigurătorului, deși nu este întotdeauna parte la contractul RCA.
Norma specială poate stabili obligația asigurătorului de a instrumenta și soluționa cererea de despăgubire, precum și posibilitatea utilizării unor metode alternative de soluționare a litigiilor. Ea nu poate fi interpretată, în lipsa unei formulări legale neechivoce și compatibile cu Codul de procedură civilă, ca o convenție arbitrală încheiată între asigurător și orice persoană prejudiciată.
Arbitrajul presupune consimțământul părților
Potrivit art. 541 din Codul de procedură civilă, arbitrajul este o jurisdicție alternativă cu caracter privat. Art. 542 permite persoanelor cu capacitate deplină de exercițiu să convină soluționarea prin arbitraj a litigiilor dintre ele, cu excluderea materiilor și a drepturilor asupra cărora părțile nu pot dispune.
Condiția esențială nu este numai caracterul patrimonial sau arbitrabil al pretenției, ci existența acordului de voință privind recurgerea la arbitraj.
Potrivit art. 548 din Codul de procedură civilă, convenția arbitrală se încheie în scris, sub sancțiunea nulității.
Ea poate fi cuprinsă într-o clauză compromisorie inserată în contractul principal, într-o convenție separată sau într-un compromis referitor la un litigiu deja născut.
În cazul arbitrajului instituționalizat, părțile pot face trimitere la instituția sau la regulile de procedură ale instituției care organizează arbitrajul.
Trimiterea la o instituție de arbitraj nu elimină însă necesitatea convenției arbitrale.
Ea privește forma de organizare a arbitrajului și regulile procedurale aplicabile, nu exprimă consimțământul unei persoane care nu a semnat sau acceptat convenția.
| Element | Semnificație în litigiile RCA |
|---|---|
| Arbitrabilitatea | Pretenția privind despăgubirea este, în principiu, patrimonială și poate fi analizată arbitral dacă sunt îndeplinite celelalte condiții legale. |
| Convenția arbitrală | Reprezintă acordul expres sau valabil dedus în scris prin care părțile aleg arbitrajul. |
| Norma sectorială | Poate reglementa soluționarea cererilor, petițiilor sau folosirea metodelor alternative, dar nu înlocuiește automat convenția arbitrală. |
| Consimțământul persoanei prejudiciate | Este necesar atunci când aceasta urmează să fie atrasă într-o procedură arbitrală în raport cu asigurătorul. |
| Efectul hotărârii | Se produce, ca regulă, între părțile convenției arbitrale și în limitele investirii tribunalului arbitral. |
Ce reglementează Legea nr. 132/2017
Legea nr. 132/2017 stabilește cadrul obligatoriu al asigurării RCA și reglementează procedura de formulare și soluționare a cererii de despăgubire.
Persoana prejudiciată are dreptul să înainteze cererea către asigurătorul RCA sau, în cazul decontării directe, către propriul asigurător RCA.
În termenul legal, asigurătorul trebuie să formuleze o ofertă de despăgubire justificată, atunci când răspunderea asiguratului este dovedită și prejudiciul este cuantificat, sau să comunice motivele respingerii totale ori parțiale a pretențiilor.
Această obligație legală privește instrumentarea dosarului de daună și nu reprezintă o clauză compromisorie.
Legea nr. 132/2017 prevede că, atunci când părțile nu se înțeleg asupra cuantumului despăgubirii, suma care nu face obiectul litigiului trebuie plătită înainte de soluționarea diferenței prin negocieri, soluționare alternativă a litigiilor sau instanță judecătorească.
De asemenea, legea se referă la plata despăgubirilor stabilite printr-un acord rezultat în urma soluționării alternative a litigiului sau printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Aceste referiri nu echivalează cu instituirea unui arbitraj obligatoriu. Ele descriu căi distincte prin care disputa poate fi soluționată, fără să transforme orice entitate de soluționare alternativă într-un tribunal arbitral și fără să înlăture condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă pentru existența convenției arbitrale.
Norma ASF nr. 18/2017 nu înlocuiește convenția arbitrală
Norma ASF nr. 18/2017 reglementează procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și a brokerilor de asigurare.
Ea stabilește obligații pentru asigurători și brokeri în privința primirii, înregistrării, analizării și soluționării petițiilor.
Norma prevede că, pentru soluționarea pe cale amiabilă a disputelor, se utilizează metodele alternative de soluționare a litigiilor prevăzute de lege.
Pentru persoanele fizice este indicată entitatea de soluționare alternativă a litigiilor din domeniul financiar nebancar, iar pentru persoanele juridice sunt menționate medierea sau arbitrajul.
Norma precizează și că soluționarea amiabilă ori prin metode alternative nu limitează dreptul părților de a se adresa instanțelor judecătorești.
Interpretarea corectă este că norma instituie un cadru de informare, soluționare a petițiilor și orientare către mecanisme alternative.
Ea nu poate fi desprinsă din context pentru a susține că o persoană juridică, prin simpla formulare a unei cereri de despăgubire, a încheiat o convenție arbitrală cu asigurătorul.
Într-o asemenea situație, ar fi confundate trei planuri distincte.
- Primul este obligația administrativă și contractuală a asigurătorului de a soluționa petiția sau cererea de despăgubire.
- Al doilea este procedura de soluționare alternativă a litigiilor, care poate avea caracter de mediere, conciliere sau soluționare în cadrul unei entități specializate.
- Al treilea este arbitrajul, care presupune o jurisdicție privată și o convenție arbitrală valabilă.
Jurisprudența Înaltei Curți
Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres că un litigiu în materia asigurărilor nu poate fi soluționat de un tribunal arbitral în lipsa unei convenții arbitrale scrise, chiar dacă Norma ASF nr. 18/2017 prevede posibilitatea utilizării arbitrajului ca metodă alternativă de soluționare a disputelor.
În Decizia nr. 682/2022, Înalta Curte a reținut că Norma ASF nr. 18/2017 nu poate deroga de la condiția legală a existenței unei convenții arbitrale. Simpla posibilitate prevăzută de normă ca una dintre părți să solicite arbitrajul nu înlătură necesitatea acordului scris al celeilalte părți.
În aceeași orientare, prin Decizia nr. 307/2023, Înalta Curte a stabilit că Norma ASF nr. 18/2017 nu conferă competență tribunalului arbitral în litigiile RCA în absența unei convenții arbitrale scrise. Instanța a subliniat că renunțarea la jurisdicția instanțelor trebuie să fie liberă, licită și neechivocă.
Prin Hotărârea nr. 58/2024, Înalta Curte a menținut soluția de anulare a unei hotărâri arbitrale pronunțate într-un litigiu privind diferențe de despăgubire RCA și penalități. Motivația a reconfirmat că, în lipsa convenției arbitrale, norma sectorială privind soluționarea alternativă a litigiilor nu poate constitui temei suficient pentru competența tribunalului arbitral.
Jurisprudența este relevantă nu numai pentru RCA, ci pentru întreaga materie a asigurărilor.
O normă emisă de autoritatea de supraveghere poate organiza conduita profesională a asigurătorului și poate reglementa circuitul petițiilor.
Ea nu poate crea, în locul părților, consimțământul necesar pentru o jurisdicție arbitrală.
Litigiul dintre persoana prejudiciată și asigurător
În litigiile RCA, persoana prejudiciată exercită, în condițiile legii, o acțiune directă împotriva asigurătorului RCA.
Această situație nu înseamnă că persoana prejudiciată a devenit automat parte la convenția arbitrală cuprinsă în contractul dintre proprietarul sau utilizatorul vehiculului și asigurător.
Contractul RCA și convenția arbitrală trebuie analizate distinct.
Dacă polița sau contractul RCA conține o clauză arbitrală acceptată de persoanele între care se poartă litigiul, aceasta poate avea relevanță pentru raportul contractual acoperit de clauză.
În schimb, o clauză semnată de asigurat și asigurător nu poate fi opusă automat terțului prejudiciat pentru a-l obliga să renunțe la instanța judecătorească.
Atunci când terțul prejudiciat nu a acceptat convenția arbitrală, tribunalul arbitral nu poate dobândi competență asupra acțiunii directe prin simpla trimitere la contractul RCA.
Pentru atragerea sa în arbitraj este necesar un consimțământ valabil, exprimat în condițiile Codului de procedură civilă.
În cazul în care pretențiile sunt formulate de asigurat împotriva propriului asigurător, de exemplu pentru recuperarea unei sume achitate persoanei prejudiciate sau pentru executarea unei obligații contractuale, analiza poate fi diferită.
Dacă asiguratul și asigurătorul au încheiat o convenție arbitrală valabilă, litigiul poate fi deferit tribunalului arbitral, în limitele clauzei și ale drepturilor disponibile.
| Raport juridic | Regimul arbitrajului |
|---|---|
| Persoană prejudiciată - asigurător RCA | Necesită consimțământul persoanei prejudiciate la convenția arbitrală; norma RCA nu este suficientă. |
| Asigurat - asigurător | Poate fi arbitral dacă există o clauză compromisorie sau un compromis valabil. |
| Asigurător - persoană răspunzătoare, în regres | Poate fi arbitral dacă părțile au consimțit la arbitraj și pretenția este disponibilă. |
| Asigurător - asigurător, în decontarea directă | Poate fi supus unui mecanism convențional sau instituțional prevăzut între asigurători, fără ca acesta să fie automat opozabil persoanei prejudiciate. |
| Asigurător - BAAR | Regimul depinde de temeiul legal și de raportul juridic concret; atribuțiile BAAR nu reprezintă, prin ele însele, o convenție arbitrală. |
Ce poate soluționa arbitrul în litigiile RCA
În prezența unei convenții arbitrale valabile, tribunalul arbitral poate soluționa pretenții patrimoniale între părțile convenției.
Pot fi analizate cuantumul despăgubirii pentru prejudicii materiale, costurile de reparație, valoarea diminuării comerciale, lipsa de folosință, cheltuielile dovedite, dobânzile, penalitățile și cheltuielile de judecată sau de arbitraj.
Tribunalul arbitral poate examina împrejurările accidentului în măsura în care acestea sunt necesare pentru stabilirea răspunderii civile, a întinderii prejudiciului sau a obligației contractuale de plată.
Poate analiza înscrisurile, constatarea amiabilă, documentația tehnică, fotografiile, devizele și rapoartele de expertiză.
Arbitrul poate verifica dacă asigurătorul a respectat obligațiile de ofertare, motivare și plată, dacă despăgubirea a fost diminuată nejustificat și dacă sunt datorate penalitățile prevăzute de Legea nr. 132/2017.
Aceste aspecte pot fi soluționate arbitral numai dacă litigiul este acoperit de convenție și părțile care urmează să fie obligate au consimțit la arbitraj.
Hotărârea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută silit întocmai ca o hotărâre judecătorească.
Caracterul executoriu nu extinde însă competența tribunalului arbitral și nu înlătură cerința existenței convenției arbitrale.
| Pretenție | Posibilitatea soluționării arbitrale |
|---|---|
| Diferență de despăgubire pentru repararea vehiculului | Da, între părțile care au încheiat o convenție arbitrală valabilă. |
| Penalități de 0,2% pe zi | Da, dacă pretenția principală este dedusă valabil arbitrajului și competența tribunalului acoperă accesoriile. |
| Cheltuieli cu reparația și lipsa de folosință | Da, ca pretenții patrimoniale, cu respectarea sarcinii probei. |
| Contestația față de oferta asigurătorului | Poate fi analizată arbitral dacă litigiul dintre părți este acoperit de convenție. |
| Existența răspunderii civile a asiguratului | Poate fi analizată incidental sau principal, după caz, între părțile legate prin convenție. |
| Pretenții împotriva unei persoane care nu a acceptat arbitrajul | Nu pot fi soluționate cu efect obligatoriu față de acea persoană prin simpla convenție a altor participanți. |
Vătămările corporale și daunele morale
Litigiile privind vătămările corporale și daunele morale necesită o atenție suplimentară. Legea nr. 132/2017 prevede că, în cazurile privind vătămări corporale și daune morale care fac obiectul unui litigiu, penalitățile și plata acestora sunt stabilite de instanța judecătorească.
Textul legal limitează, în această materie, rolul unui tribunal arbitral, chiar dacă părțile ar fi încercat să formuleze o convenție arbitrală.
În plus, evaluarea prejudiciului corporal și moral presupune administrarea unor probe medicale, medico-legale, psihologice și statistice, iar exercitarea acțiunii directe de către persoana prejudiciată trebuie corelată cu normele speciale privind participarea persoanei răspunzătoare la litigiu.
În consecință, o convenție arbitrală nu trebuie redactată ca o renunțare generală la competența instanțelor pentru orice pretenție RCA.
Pentru daunele materiale și pentru raporturile contractuale dintre asigurat și asigurător poate exista un spațiu de arbitraj mai larg.
Pentru vătămări corporale, daune morale și penalitățile aferente trebuie verificată aplicarea dispoziției speciale care atribuie stabilirea acestora instanței judecătorești.
Arbitrajul, SAL-FIN și soluționarea petițiilor
Soluționarea alternativă a litigiilor nu este sinonimă cu arbitrajul.
Arbitrajul presupune un tribunal arbitral învestit prin convenția părților și pronunțarea unei hotărâri arbitrale în condițiile Codului de procedură civilă.
SAL-FIN reprezintă un mecanism special de soluționare alternativă a litigiilor din domeniul financiar nebancar, cu reguli, condiții de acces și efecte proprii.
Formularea unei petiții către asigurător sau către ASF nu reprezintă sesizarea unui tribunal arbitral.
Răspunsul asigurătorului la petiție nu este hotărâre arbitrală, iar analiza ASF în procedura petiției nu substituie judecata arbitrală și nu produce automat efectele unei hotărâri asupra cuantumului despăgubirii.
De asemenea, faptul că Legea nr. 132/2017 permite soluționarea diferenței de despăgubire prin negocieri, soluționarea alternativă a litigiilor sau instanță nu înseamnă că persoana prejudiciată este obligată să aleagă arbitrajul.
Aceste căi sunt distincte și trebuie aplicate potrivit condițiilor fiecăreia.
Un acord rezultat dintr-o procedură de soluționare alternativă a litigiului nu trebuie calificat automat drept hotărâre arbitrală.
Efectele sale depind de natura procedurii, de consimțământul exprimat de părți și de normele speciale aplicabile entității care a soluționat disputa.
Norma sectorială și ierarhia actelor normative
Norma ASF este un act normativ subsecvent, emis pentru aplicarea legislației din domeniul asigurărilor.
Ea nu poate deroga de la o condiție prevăzută de Codul de procedură civilă printr-o formulare generală privind folosirea arbitrajului.
În lipsa unei dispoziții legale clare care să constituie o convenție arbitrală sau să prevadă în mod neechivoc o jurisdicție arbitrală obligatorie, norma sectorială trebuie interpretată în sensul compatibilității cu regulile generale ale arbitrajului.
Menționarea arbitrajului printre metodele alternative poate facilita orientarea părților către această procedură, dar nu poate înlocui acordul lor.
Interpretarea contrară ar produce un efect deosebit de amplu: orice persoană prejudiciată ar putea investi unilateral un tribunal arbitral împotriva unui asigurător, deși acesta nu a acceptat arbitrajul pentru raportul concret și deși persoana prejudiciată nu a semnat contractul RCA.
Un asemenea efect nu poate fi dedus dintr-o simplă referire la arbitraj într-o normă privind petițiile.
Consecințele lipsei convenției arbitrale
Dacă tribunalul arbitral soluționează un litigiu fără să existe o convenție arbitrală, hotărârea este vulnerabilă la acțiunea în anulare.
Art. 608 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă permite desființarea hotărârii atunci când tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante.
Același risc există atunci când tribunalul arbitral depășește limitele convenției.
De exemplu, o clauză încheiată între asigurat și asigurător nu poate fi extinsă automat la persoana prejudiciată, iar o convenție privind daune materiale nu acoperă în mod necesar pretențiile pentru vătămări corporale și daune morale.
În cazul în care o instanță este sesizată cu o cerere pentru care există o convenție arbitrală valabilă, instanța își poate declina competența la solicitarea părții interesate, în condițiile art. 554 din Codul de procedură civilă.
În lipsa convenției, însă, instanța nu are motiv să decline competența în favoarea tribunalului arbitral.
| Situație procedurală | Consecință |
|---|---|
| Există convenție arbitrală scrisă între părțile litigiului | Instanța poate fi necompetentă, dacă partea invocă valabil convenția. |
| Există numai o normă ASF care menționează arbitrajul | Norma nu este, singură, suficientă pentru competența tribunalului arbitral. |
| Reclamantul formulează cerere de arbitrare, iar pârâtul acceptă în scris | Poate rezulta o convenție arbitrală, dacă sunt respectate condițiile legale. |
| Pârâtul participă fără să invoce lipsa convenției | Conduita procesuală trebuie analizată potrivit regulilor aplicabile și nu validează automat un litigiu nearbitrabil sau o convenție nulă. |
| Hotărârea este pronunțată fără convenție | Este incident motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă. |
Redactarea convenției arbitrale în contractele de asigurare
În contractele de asigurare, clauza arbitrală trebuie să indice clar părțile, raporturile juridice acoperite, instituția arbitrală sau modalitatea de constituire a tribunalului arbitral, dreptul aplicabil și limitele remediilor ce pot fi solicitate.
|
Orice litigiu patrimonial decurgând din prezentul contract de asigurare sau în legătură cu acesta, inclusiv litigiile privind existența și întinderea obligației de despăgubire, cuantumul prejudiciului material, plata indemnizației, dobânzile, penalitățile, cheltuielile și executarea obligațiilor contractuale, va fi soluționat prin arbitraj, în condițiile legii. |
În cazul RCA, clauza trebuie corelată cu structura raportului juridic.
Asigurătorul poate avea raporturi contractuale cu asiguratul, dar persoana prejudiciată beneficiază de o acțiune directă în temeiul legii.
De aceea, clauza din contractul RCA nu trebuie prezentată ca o renunțare anticipată a terțului la instanța judecătorească.
Concluzie
În materia asigurărilor și a litigiilor RCA, norma sectorială nu este suficientă, prin ea însăși, pentru a investi un tribunal arbitral.
Este necesară o convenție arbitrală valabilă, încheiată în scris de părțile între care se poartă litigiul sau acceptată ulterior, în condițiile Codului de procedură civilă.
Legea nr. 132/2017 poate impune asigurătorului obligații privind primirea cererii, formularea ofertei, motivarea refuzului și plata despăgubirii.
Ea poate permite soluționarea diferenței de despăgubire prin negocieri, prin soluționarea alternativă a litigiilor sau prin instanță.
Aceste dispoziții nu constituie însă o convenție arbitrală și nu transformă procedura de petiționare, SAL-FIN sau orice alt mecanism alternativ într-un arbitraj obligatoriu.
În lipsa convenției arbitrale, competența revine instanței judecătorești competente.
Această concluzie a fost confirmată de Înalta Curte în litigiile privind despăgubiri și penalități RCA, în care hotărârile arbitrale pronunțate numai în temeiul unei norme ASF au fost desființate.
Arbitrul poate soluționa pretenții patrimoniale privind cuantumul despăgubirii, costurile de reparație, dobânzile, penalitățile și executarea obligațiilor contractuale, dar numai în limitele convenției și față de părțile care au consimțit la arbitraj.
Persoana prejudiciată care nu a acceptat convenția nu poate fi obligată să recurgă la arbitraj prin simpla invocare a contractului RCA sau a unei norme sectoriale.
Înainte de sesizarea tribunalului arbitral trebuie verificate cumulativ existența și forma convenției, identitatea părților care au consimțit la arbitraj, întinderea clauzei, caracterul arbitrabil al fiecărui capăt de cerere și eventualele dispoziții speciale care rezervă soluționarea instanței judecătorești. În această materie, problema competenței nu este una formală, ci poate determina anularea integrală a hotărârii arbitrale.
Temeiuri principale: Codul de procedură civilă, art. 541-542, art. 547-554, art. 592, art. 608 și art. 615; Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie, în special art. 20-23; Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea societăților de asigurare și reasigurare și brokerilor de asigurare; Decizia ICCJ nr. 682/2022; Decizia ICCJ nr. 307/2023; Hotărârea ICCJ nr. 58/2024.