Este litigiul tău arbitrabil?
Atunci când apare un litigiu, una dintre primele întrebări este:
„Unde trebuie soluționat: la instanța de judecată sau prin arbitraj?”
Răspunsul nu depinde doar de preferința uneia dintre părți.
Arbitrajul poate fi folosit numai dacă părțile au fost de acord să recurgă la această procedură și dacă litigiul poate fi soluționat prin arbitraj.
De aceea, înainte de a sesiza un arbitru, trebuie verificată existența unei convenții arbitrale.
Ce este convenția arbitrală?
Convenția arbitrală este acordul prin care părțile stabilesc că un anumit litigiu va fi soluționat de un tribunal arbitral, nu de instanța de judecată.
Arbitrajul este o formă alternativă de soluționare a litigiilor. El are caracter privat și se bazează pe acordul părților.
Un arbitru nu poate soluționa un litigiu doar pentru că una dintre părți dorește acest lucru. Este necesar ca și cealaltă parte să fi acceptat arbitrajul, anterior sau ulterior apariției litigiului.
Convenția arbitrală trebuie încheiată în scris.
Cerința formei scrise poate fi îndeplinită și prin schimb de e-mailuri, scrisori sau alte comunicări care permit dovedirea acordului printr-un text. Pentru litigiile referitoare la transferul dreptului de proprietate sau la constituirea unui alt drept real asupra unui imobil, legea impune forma autentică notarială.
Unde poate fi găsită convenția arbitrală?
De cele mai multe ori, convenția arbitrală se află în contractul semnat de părți. Ea apare, de regulă, într-un articol intitulat „Soluționarea litigiilor”, „Arbitraj” sau „Clauză compromisorie”.
Exemplul obișnuit este următorul: „Orice litigiu decurgând din prezentul contract sau în legătură cu acesta va fi soluționat pe calea arbitrajului.”
Totuși, nu trebuie verificat numai contractul principal.
Convenția arbitrală poate fi inclusă într-un act adițional, într-o convenție separată sau într-un document la care contractul face trimitere.
Ea poate rezulta și dintr-o înțelegere scrisă a părților făcută în fața tribunalului arbitral.
Trebuie verificate, de asemenea, e-mailurile și celelalte comunicări purtate între părți.
Un schimb de mesaje poate fi relevant dacă din acesta rezultă clar că ambele părți au acceptat soluționarea litigiului prin arbitraj.
Cum verifici dacă acea clauză este valabilă?
Nu este suficient să existe un document care conține cuvântul „arbitraj”.
Clauza trebuie să permită identificarea voinței reale a părților.
Mai întâi, trebuie verificat dacă toate părțile din litigiu sunt părți ale convenției arbitrale.
O clauză semnată de o societate și de un furnizor nu poate fi folosită automat împotriva unei alte societăți care nu a semnat contractul.
Apoi, trebuie verificat dacă persoana care a semnat contractul sau actul adițional avea dreptul să reprezinte partea și să accepte arbitrajul în numele acesteia.
Clauza trebuie să acopere și litigiul concret.
Dacă ea se referă numai la facturi și plăți, este posibil să nu acopere un litigiu privind alte raporturi juridice.
Dacă este redactată mai larg și privește toate litigiile decurgând din contract sau în legătură cu acesta, domeniul său de aplicare este, în principiu, mai extins.
Codul de procedură civilă prevede că, în caz de îndoială, clauza compromisorie se interpretează ca aplicându-se neînțelegerilor care derivă din contractul sau raportul juridic la care se referă.
În cazul arbitrajului ad-hoc, trebuie verificat și mecanismul de numire a arbitrului sau a arbitrilor.
Clauza trebuie să arate cine va numi arbitrul, cum va fi desemnat acesta sau cum se va proceda dacă părțile nu ajung la un acord.
Pentru arbitrajul instituționalizat poate fi suficientă indicarea instituției sau a regulilor acesteia.
Pentru arbitrajul ad-hoc, lipsa unui mecanism de desemnare poate crea un risc serios de blocare a procedurii sau de anulare a hotărârii.
Este util să fie indicate și locul arbitrajului, limba procedurii, regulile arbitrale aplicabile și legea care va fi folosită pentru soluționarea fondului litigiului.
Ce se întâmplă dacă în contract nu există clauză arbitrală?
Lipsa unei clauze arbitrale în contract nu înseamnă că arbitrajul este imposibil.
Înseamnă însă că arbitrajul nu poate începe unilateral.
Soluția este ca părțile să încheie, după apariția litigiului, un compromis arbitral.
Compromisul este acordul prin care părțile stabilesc ca un litigiu deja existent între ele să fie soluționat prin arbitraj.
El poate fi încheiat chiar dacă litigiul a fost deja introdus la o instanță de judecată.
Pentru a fi valabil, compromisul trebuie să precizeze clar obiectul litigiului și numele arbitrului sau modalitatea de desemnare a acestuia.
În cazul arbitrajului ad-hoc, aceste elemente sunt deosebit de importante, deoarece nu există o instituție arbitrală care să completeze automat lipsurile convenției.
Un compromis poate avea, de exemplu, următoarea formă:
„Subscrisele [denumirea primei părți] și [denumirea celei de-a doua părți], având în vedere litigiul dintre noi referitor la [descrierea contractului și a neînțelegerii], convenim ca acest litigiu, având ca obiect [descrierea exactă a pretențiilor], să fie soluționat pe calea arbitrajului ad-hoc de către un arbitru unic, în persoana [numele arbitrului]. În cazul în care acesta nu poate accepta sau exercita însărcinarea, arbitrul va fi desemnat de tribunalul în circumscripția căruia are loc arbitrajul, potrivit art. 561 din Codul de procedură civilă. Arbitrajul va avea loc la [localitatea], în limba [limba], potrivit Regulilor de procedură arbitrală aplicabile în cazul arbitrului unic, versiunea [ediția/data], completate cu dispozițiile Cărții a IV-a din Codul de procedură civilă. Hotărârea arbitrală va fi definitivă și obligatorie pentru părți.”
Obiectul litigiului trebuie descris concret.
Nu este suficientă formula generală „orice litigiu dintre părți”, deoarece compromisul privește un litigiu care există deja.
Ce se întâmplă dacă o parte nu dorește să semneze compromisul?
În acest caz, cealaltă parte nu poate obliga, de regulă, partea refuzantă să meargă la arbitraj.
Tribunalul arbitral nu își poate crea singur competența, iar simpla trimitere a unei cereri către un arbitru nu înlocuiește acordul părților.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. 1413 din 30 mai 2023 a reținut că inexistența unei convenții arbitrale, fie sub forma unei clauze compromisorii, fie sub forma unui compromis, împiedică soluționarea cauzei de către tribunalul arbitral.
Dacă partea care refuză arbitrajul este chemată totuși în fața unui tribunal arbitral, ea trebuie să conteste rapid competența acestuia și să invoce lipsa convenției arbitrale.
Dacă tribunalul arbitral pronunță o hotărâre fără să existe o convenție arbitrală, hotărârea poate fi desființată prin acțiune în anulare.
Codul de procedură civilă prevede expres ca motiv de anulare faptul că tribunalul arbitral a soluționat litigiul fără convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule ori inoperante.
În lipsa acordului pentru arbitraj, litigiul va fi soluționat de instanța de judecată competentă, cu respectarea regulilor obișnuite de competență și procedură.
Dacă litigiul este deja pe rolul instanței
Părțile pot decide ulterior să transfere litigiul la arbitraj prin încheierea unui compromis.
În această situație, compromisul trebuie semnat de toate părțile și trebuie să descrie exact litigiul care urmează să fie arbitrat.
După semnarea compromisului, părțile trebuie să informeze instanța despre acordul lor.
Instanța va trebui să țină seama de convenția arbitrală și de voința părților, urmând ca litigiul să fie soluționat de tribunalul arbitral competent, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții legale.
Dacă există deja o convenție arbitrală, dar litigiul a fost introdus la instanță, partea interesată trebuie să invoce convenția arbitrală și necompetența instanței în timp util.
Instanța nu va înlătura automat cauza de pe rol din proprie inițiativă în orice situație.
Invocarea convenției de către partea interesată are o importanță esențială.
Nu confunda absența clauzei cu absența oricărui acord
Uneori, contractul nu conține o clauză arbitrală, dar părțile au semnat ulterior un act adițional sau au făcut schimb de e-mailuri prin care au convenit arbitrajul.
Într-un asemenea caz, trebuie analizat ansamblul documentelor, nu numai contractul inițial.
În schimb, simplul fapt că o parte propune arbitrajul într-o notificare nu dovedește, de unul singur, existența convenției.
Este necesar ca și cealaltă parte să accepte în scris propunerea, în condiții suficient de clare.
De asemenea, participarea la unele discuții cu arbitrul nu trebuie confundată automat cu acceptarea arbitrajului.
Pentru a evita un litigiu ulterior privind competența, acordul trebuie consemnat expres într-un înscris semnat de părți sau într-un schimb de comunicări din care rezultă fără îndoială acceptarea arbitrajului.
Verificarea litigiului înainte de alegerea arbitrajului
Chiar dacă există o convenție arbitrală, nu orice litigiu poate fi soluționat prin arbitraj.
Persoanele trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu, iar litigiul nu trebuie să privească starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie sau drepturi asupra cărora părțile nu pot dispune liber.
Statul și autoritățile publice pot încheia convenții arbitrale numai dacă există o autorizare legală sau o convenție internațională aplicabilă.
Prin urmare, existența unei clauze arbitrale nu este suficientă.
Trebuie verificat și dacă obiectul litigiului este arbitrabil și dacă persoana care a acceptat arbitrajul putea face acest lucru.
Concluzie
Verificarea trebuie începută prin identificarea tuturor documentelor care ar putea conține acordul de arbitraj: contractul, actele adiționale, convențiile separate, e-mailurile și alte comunicări relevante.
Dacă există o clauză arbitrală, trebuie verificat dacă ea acoperă litigiul concret, dacă a fost acceptată de toate părțile și dacă prevede un mecanism funcțional pentru numirea arbitrului.
Dacă nu există o clauză în contract, soluția este încheierea unui compromis după apariția litigiului.
Compromisul trebuie să fie scris, să descrie exact litigiul și să stabilească arbitrul sau modalitatea de desemnare a acestuia.
Dacă una dintre părți nu acceptă compromisul, arbitrajul nu poate fi impus unilateral.
În această situație, litigiul trebuie introdus sau continuat în fața instanței de judecată competente.