ABSTRACT:

Arbitrajul ca formă de justiție privată este foarte des întâlnit în plan internațional atunci când sunt rezolvate disputele dintre două state, dintre un stat și o societate transnațională, dintre două societăți cu sedii în țări diferite, în relațiile comerciale care privesc transportul naval maritim sau fluvial și în orice alte situații care impun o rezolvare rapidă și eficientă a unor stări de conflict.

În plan național, deși este accesibil, nu este privit ca fiind o formulă primară de soluționare a litigiilor, majoritatea contractelor rezumându-se la două variante: înțelegerea amiabilă sau instanțele competente.

Sarcina lucrării este de a compara justiția privată, realizată prin arbitraj, cu justiția statală, realizată de instanțele judecătorești, în scopul conștientizării avantajelor și dezavantajelor pe care le presupun cele două forme de realizare a justiției.

 

I. INTRODUCERE

Orice contract încheiat între două părți include clauze cu privire la modalitatea de soluționare a litigiilor care pot lua naștere în urma executării deficitare a obligațiilor asumate de fiecare parte.

În planul conflictelor născute în cadrul relațiilor juridice internaționale, soluționarea acestora este dedusă tribunalelor de arbitraj alese de părți în funcție de natura conflictului și a relației juridice afectată de conflict.

Există o serie întreagă de tribunale de arbitraj internaționale, specializate pe anumite domenii, toate funcționând conform regulilor și legilor elaborate de Comisia Națiunilor Unite pentru Dreptul comerțului internațional (UNCITRAL).

În practica națională arbitrajul intervine de cele mai multe ori numai în cazul în care entitățile române de drept public sau privat sunt în interacțiune cu entități din afara țării. Deși există suficiente soluții de arbitraj fie ad-hoc, fie instituționalizat, utilitatea adoptării arbitrajului în conflictele dintre părți încă nu a fost suficient valorificată.

În mod uzual soluționarea litigiilor „pe cale amiabilă” este prima variantă acceptată de ambele părți, prin „cale amiabilă” înțelegându-se discuții între părți prin care fiecare își exprimă punctul de vedere cu privire la aspectele asupra cărora există un conflict. Rezultatul discuțiilor poate fi unul fericit, în care partea aflată în culpă își recunoaște vina și acceptă soluționarea litigiului în forma cerută de partea vătămată, prin efectuarea demersurilor necesare corectării situației.

Practica demonstrează că situațiile nefericite, acelea în care partea vătămată este pusă în situația de a îi fi refuzată solicitarea de soluționare a litigiului de către cealaltă parte, tind să fie din ce în ce mai des întâlnite, aducând prejudicii tuturor părților contractante, dar și societății în general.

Cel mai interesant aspect al acestor litigii este faptul că acestea iau naștere ca urmare a faptului că există texte legislative care nu sunt scrise într-o manieră clară și fără echivoc, permițând abordarea unor interpretări neunitare, care să pună în valoare dezechilibrul existent în raportul de cunoștințe juridice și tehnice dintre părțile contractante. Altfel spus, ambiguitatea textului din contracte dublată de ambiguitatea textelor legislative, permit interpretări diferite, necunoscute anterior semnării contractului, datorită cunoștințelor juridice limitate și a informațiilor de natură tehnică diferit înțelese.

Deși o serie întreagă de acte normative prin care sunt instituite curți de arbitraj atât la nivelul ministerelor, al autorităților, al profesiilor liberale și al Camerei de Comerț și Industrie a României, soluționarea pe calea arbitrajului rămâne o mare necunoscută pentru cetățenii români, obișnuiți cu „judecata doar la Tribunal”.

Apariția litigiului și imposibilitatea soluționării „pe cale amiabilă” conduc inevitabil la soluționarea prin intermediul instanțelor competente.

Ce ne facem însă când costurile soluționării cu ajutorul instanțelor competente sunt foarte mari, iar rezultatele finale vin după foarte multă vreme?

Partea vătămată, conștientizând aceste aspecte, ar „trebui” să se resemneze, acceptând prejudiciul provocat de cealaltă parte chiar și atunci când prejudiciul continuă să își producă efectele vreme îndelungată?

Practica arată că exact acest lucru se produce. Iar răspândirea acestui fenomen întărește noțiunea de abuz, direct proporțional cu numărul de contracte cu clauze identice încheiat de partea care, aflată în culpă, profită de inacțiunea părților vătămate.

Rezultatul începe să semene a ... justiție după cum îți permite bugetul, nu-i așa?

Mai ales când concurența din domeniul profesiilor juridice își face simțită prezența.

II. CONSIDERENTE JURIDICE

1. Sediul materiei

Sediul materiei arbitrajului este cuprins în Codul de Procedură Civilă, Cartea a IV-a - Despre arbitraj, de la articolul 541 la articolul 621;

Totodată există referiri la arbitraj corespunzător diverselor situații necesar a fi reglementate în mod explicit și în:

• Cartea I – Dispoziții generale, Titlul III – Competența instanțelor judecătorești, Capitolul III – Dispoziții speciale, Art.128 - Incidente privind arbitrajul
• Cartea a V-a – Despre executarea silită, Titlul I – Dispoziții generale, Capitolul II – Titlul executoriu, Art. 635 - Hotărârile arbitrale și alte hotărâri ale organelor cu atribuții jurisdicționale și Art. 637 - Executarea hotărârilor supuse controlului instanțelor judecătorești; Capitolul V – Prescripția dreptului de a obține executarea silită, Art. 706 - Termenul de prescripție și Art. 707 - Efectele împlinirii termenului de prescripție; Capitolul VI – Contestația la executare, Art. 713 – Contestația la executare - Condiții de admisibilitate;
• Cartea a VI-a – Proceduri speciale, Titlul IV – Măsuri asiguratorii și provizorii, Capitolul I – Sechestrul asigurator, Secțiunea a 2-a – Dispoziții speciale privind sechestrul asigurător al navelor civile, Art. 961 - Înființarea sechestrului. Condiții; Capitolul III – Sechestrul judiciar, Art. 973 – Condiții de înființare; Titlul X – Procedura cu privire la cererile cu valoare redusă, Art. 1026 –Domeniul de aplicare;
• Cartea a VII – Procesul civil internațional, Titlul I – Competența internațională a instanțelor române, Capitolul I – Dispoziții generale, Art. 1069 – Excepția de arbitraj; Titlul IV - Arbitrajul internațional și efectele hotărârilor arbitrale străine, Capitolul I – Procesul arbitral internațional, de la art. 1111 la art. 1123

Prin Legea camerelor de comerț din România nr. 335 din 3 decembrie 2007, orice cameră județeană „organizează activitatea de soluționare a litigiilor comerciale și civile prin mediere și arbitraj ad-hoc și instituționalizat”[1], iar Camera Națională „organizează activitatea de mediere și de soluționare prin arbitraj a litigiilor comerciale și civile, interne și internaționale, în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă, de legile speciale în domeniu și de convențiile internaționale la care România este parte”[2]. Articolele 29, 30, 34 alin (1) lit. d) și 36 alin. (5) din aceeași Lege stabilesc elementele esențiale ale Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera Națională.

2. Condiții preliminare

Condițiile preliminare care permit soluționarea unui conflict pe cale arbitrală sunt:

1. Existența între părți a unei relații juridice civile care să NU privească „starea civilă, capacitatea persoanelor, dezbaterea succesorală, relațiile de familie, precum și drepturile asupra cărora părțile nu pot să dispună”[3].
2. Existența unei clauze compromisorii în contractul încheiat prin care ambele părți convin că soluționarea diferendelor se face pe calea arbitrajului. În cazul în care clauza compromisorie nu include modalitatea de numire a arbitrilor, clauza este nulă, fără efecte asupra validității generale a contractului. Totuși clauza compromisorie își va produce efectele atunci când prin această clauză se face referire la o instituție sau la regulile de procedură ale unei instituții care organizează un arbitraj instituționalizat. 

Calitatea de arbitru o poate avea orice persoană care are drepturi depline de exercițiu, aleasă de către ambele părți ale relației juridice civile, în cazul în care acestea convin rezolvarea litigiului de către un arbitru unic, sau de către oricare parte, atunci când litigiul se judecă de mai mulți arbitri.

În acest caz arbitri părților desemnează un supraarbitru.

În toate cazurile numărul arbitrilor care judecă litigiul trebuie să fie impar. 

„(1) Arbitrii sunt numiți, revocați sau înlocuiți conform convenției arbitrale.[4]”

Acceptarea sarcinii de arbitru se face în scris și se comunică în termen de cinci zile de la data primirii propunerii de numire, atât în cazul persoanei numite arbitru cât și în cazul persoanei numite supraarbitru. Regula nu se aplică în cazul în care părțile au convenit judecarea litigiului pe calea arbitrajului instituționalizat, caz în care arbitrii și regulile aplicabile sunt cele ale instituției arbitrale menționate în clauza compromisorie.

Arbitrii numiți de o parte pot fi recuzați de cealaltă parte în cazul în care există situațiile de incompatibilitate similare cu ale judecătorilor[5] sau dacă independența și imparțialitatea arbitrului sunt afectate de următoarele situații:

1. neîndeplinirea condițiilor de calificare sau a altor condiții privitoare la arbitri, prevăzute în convenția arbitrală;
2. când o persoană juridică al cărei asociat este sau în ale cărei organe de conducere se află arbitrul are un interes în cauză;
3. dacă arbitrul are raporturi de muncă ori de serviciu, după caz, sau legături comerciale directe cu una dintre părți, cu o societate controlată de una dintre părți sau aflată sub un control comun cu aceasta;
4. dacă arbitrul a prestat consultanță uneia dintre părți, a asistat sau a reprezentat una dintre părți ori a depus mărturie în una dintre fazele precedente ale litigiului.[6]

„Încheierea convenției arbitrale exclude, pentru litigiul care face obiectul ei, competența instanțelor judecătorești.[7]”

Odată stabilit arbitrul unic sau completul de arbitri care poate judeca litigiul, tribunalul arbitral este considerat constituit.

În termen de șase luni de la data constituirii, sub sancțiunea caducității, tribunalul arbitral are obligația să pronunțe hotărârea arbitrală. Termenul de șase luni poate fi prelungit din motive temeinice sau de drept în cazul decesului uneia dintre părți, o singură dată, cu o perioadă de trei luni. Caducitatea arbitrajului intervine în mod automat la expirarea acestor termene, cu excepția cazului în care părțile renunță la caducitate în mod expres, situație în care judecata va continua.

3. Etapele procesului de arbitraj

Dacă sunt îndeplinite condițiile preliminare și s-a constituit tribunalul arbitral, procesul de arbitraj include următoarele etape:

1. Sesizarea tribunalului prin depunerea unei cereri de arbitrare, însoțită de înscrisurile pe baza cărora reclamantul își susține pretențiile;
2. Comunicarea cererii arbitrale, și a înscrisurilor anexate, către părți și către arbitrii numiți.
3. În termen de 30 de zile de la data primirii, pârâtul va putea depune întâmpinarea cu privire la cererea de arbitraj. În absența întâmpinării depusă la termen, dacă este necesară prelungirea termenului de soluționare, pârâtul va plăti cheltuielile de arbitrare cauzate de amânare.
4. Depunerea, după caz, a cererii reconvenționale odată cu întâmpinarea.
5. Judecata cererii conform principiilor fundamentale ale procesului civil și a regulilor procedurale stabilite fie prin convenția arbitrală, fie de către arbitri împuterniciți să stabilească regulile procedurale, fie de către instituția arbitrală la care se judecă procesul. Această etapă include:
   1. Verificarea dosarului din punct de vedere al stadiului pregătirii litigiului pentru dezbatere
   2. Completarea dosarului cu elementele considerate de arbitri ca fiind necesare
   3. Plata de către părți a avansului sau plății sumelor stabilite provizoriu cu titlu de cheltuieli arbitrale.
   4. Fixarea termenului de dezbatere a litigiului
   5. Citarea părților cu cel puțin 15 zile înainte de termenul fixat
   6. La primul termen, primul pas al tribunalului arbitral constituit este acela de stabilire a competenței de soluționare a litigiului.
   7. Judecarea litigiului are loc fie în prezența ambelor părți, fie în lipsa unei părți, fie în absența ambelor părți, inclusiv în cazul în care există sau nu o participare a terților.
   8. Tribunalul poate dispune măsuri asigurătorii și măsuri provizorii cu privire la obiectul litigiului și poate constata anumite împrejurări de fapt, la cererea reclamantului, atât anterior procesului cât și pe durata acestuia.
   9. Pe baza probelor propuse de părți, asupra cărora „Tribunalul arbitral are competența exclusivă de a decide asupra utilității, pertinenței și concludenței”[8], administrate în ședință, după o eventuală audiere a martorilor și a experților, și primirea eventualelor informații scrise din partea autorităților publice, considerate necesare de către tribunalul arbitral, arbitri numiți de părți sau desemnați de instituția arbitrală vor aprecia conform convingerilor intime și vor dezbate asupra cererii supuse judecății.
   10. Dispozițiile tribunalului arbitral se consemnează în încheierea de ședință și se motivează.
   11. Părțile pot ataca încheierea de ședință cu acțiune în anulare la Curtea de Apel având competența teritorială de soluționare, conform locului în care a avut loc arbitrajul, în termen de cinci zile de la comunicarea încheierii de ședință.
6. Soluționarea litigiului are loc în termen de șase, sau maxim nouă luni, de la data constituirii tribunalului arbitral, pe baza deliberării în secret a arbitrilor, conform modalității stabilite de convenția arbitrală sau, după caz, de către tribunalului arbitral, și se finalizează prin pronunțarea hotărârii arbitrale luată cu majoritate de voturi.
   Atunci când hotărârea se referă la transferul dreptului de proprietate și/sau la constituirea unui drept real asupra unui bun imobil, hotărârea arbitrală trebuie să îmbrace formă autentică, sau să fie însoțită de o hotărâre judecătorească a unui tribunal statal.
7. Comunicarea către părți a hotărârii arbitrale se face în termen de maxim o lună de la data pronunțării acesteia.
8. În termen de 10 zile de la data primirii hotărârii arbitrale, părțile au dreptul de formula cereri de completare, de lămurire sau îndreptare a erorilor materiale în raport cu hotărârea pronunțată. Acestea se vor soluționa prin hotărâre separată, cu citarea părților.
9. „Hotărârea arbitrală comunicată părților este definitivă și obligatorie”[9].
10. Tribunalul arbitral depune dosarul litigiului, împreună cu dovezile de comunicare a hotărârii arbitrale, la Tribunalul în circumscripția căruia a avut loc arbitrajul în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii sau de la data lămurii, completării ori îndreptării acesteia.
11. În termen de o lună de zile de la data comunicării hotărârii sau de la data lămurii, completării ori îndreptării acesteia, oricare parte poate introduce acțiunea în anulare la Curtea de Apel în circumscripția căreia a avut loc arbitrajul. Prin excepție în cazul în care „dacă, după pronunțarea hotărârii arbitrale, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea, ordonanța ori o dispoziție dintr-o lege sau dintr-o ordonanță care a făcut obiectul acelei excepții ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare”[10], termenul este de trei luni de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I. Decizia Curții de Apel este supusă recursului.
12. Hotărârea arbitrală rămasă neatacată se aduce la îndeplinire, în termenul menționat în hotărâre, fie de bună voie fie pe calea executării silite, întocmai ca o hotărâre judecătorească.

III. DE CE ARBITRAJUL?

Includerea arbitrajului în Codul de Procedură Civilă transformă arbitrajul într-o soluție alternativă cu o mai puternică credibilitate decât medierea, pentru care s-a emis o lege distinctă, chiar dacă în conținutul Codului de Procedură Civilă se specifică la art. 21 - Încercarea de împăcare a părților: „(1) Judecătorul va recomanda părților soluționarea amiabilă a litigiului prin mediere, potrivit legii speciale.”.

Prin caracterul de justiție privată al arbitrajului, se poate mai ușor, mai rapid și mult mai eficient la soluții pentru care luptele din instanțele statale durează, sunt costisitoare și nu au întotdeauna rezultatele cele mai apropiate de adevăr.

Prin jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, arbitrajului i se aduce recunoaștere din ce în ce mai mare. Ca urmare a studierii Hotărârilor pronunțate de ICCJ în situațiile care privesc arbitrajul, putem constata că un număr din ce în ce mai ridicat de confirmări ale hotărârilor arbitrale inițiale.  

IV. ASEMĂNĂRILE DINTRE ARBITRAJ ȘI PROCESUL CIVIL

Aspect	Arbitraj	Proces civil
Rolul părților în procedură?	Reclamant și pârât
Rezultatul final	Hotărârea este definitivă și executorie
Respectarea sentinței	Impusă, la nevoie, prin executare silită

V. DIFERENȚELE DINTRE ARBITRAJ ȘI PROCESUL CIVIL

Tabelul comparativ următor pune în evidență principalele diferențe:

Aspect	Arbitraj	Proces civil
Caracterul jurisdicțional	Privat	Statal
Reguli de procedură	Pot fi derogatorii de la dreptul comun	Conform Codului de Procedură Civilă
Obiectul arbitrajului	Litigii în orice domenii cu excepția: - stării civile - capacității persoanelor - dezbaterilor succesorale - relațiilor de familie - drepturilor asupra cărora părțile nu pot să dispună	Orice fel de litigiu
Cine sunt părțile?	Orice persoană fizică sau juridică, cu excepția: - statului - autorităților publice care nu au sunt autorizate prin lege - persoanele juridice de drept public cu activități economice care au interdicția stabilită prin lege sau prin actul constitutiv	Oricine
Cine reprezintă părțile?	În nume propriu Reprezentanți Experți	În nume propriu Reprezentanți
Completul	Numit, revocat sau înlocuit conform convenției arbitrale Ales de părți sau numit de către instituția arbitrală Stabilit conform Codului de Procedură Civilă	Stabilit de către autoritatea judecătorească
Circuitul judecării litigiului	Tribunal arbitral Curte de Apel ICCJ	Judecătorie Tribunal Curte de Apel ICCJ
Cine judecă?	Arbitri	Judecători
Câți judecă?	1 sau mai mulți arbitri (număr impar) Arbitraj ad-hoc: 1 sau 3 Arbitraj instituționalizat: 3	Judecătorie: 1 Tribunal: 1 Curte de Apel: 2 ICCJ: 3,5,7 etc.
Regulile de judecată	Convenția arbitrală scrisă Legislația în vigoare	Legislația în vigoare
Competența instanțelor în funcție de clauza compromisorie	Conform convenției arbitrale	Se declină în favoarea tribunalului arbitral
Cum judecă?	Conform - convingerilor intime - regulilor din convenția arbitrală	Conform legii
Confidențialitatea?	Strict confidențială	Publică
Soluția?	Neimpusă și dreaptă, construită și acceptată de părți.	Impusă, bazată pe probe, de obicei în favoarea unei singure părți.
Durata?	Maxim 6 luni cu o singură extindere de maxim 3 luni	De la câteva luni la câțiva ani
Costuri?	Taxa de arbitraj	Taxa de timbru, avocați, experți, executori, etc.
Pregătirea profesională a persoanei care conduce procedura?	Orice persoană fizică dacă are capacitate deplină de exercițiu	Strict juridică
Participarea terților?	Oricine poate veni în ajutorul părții	De regulă, doar avocații și, dacă este cazul, martorii.

VI. CONCLUZII ȘI OPINII PERSONALE

Art. 616 din Legea privind codul de procedură civilă nr. 134/2010, definește noțiunea de arbitraj instituționalizat ca fiind „acea formă de jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod permanent pe lângă o organizație sau instituție internă ori internațională sau ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare, în condițiile legii, pe baza unui regulament propriu aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit unei convenții arbitrale. Activitatea arbitrajului instituționalizat nu are caracter economic și nu urmărește obținerea de profit.”

Drept urmare, consider că existența unei Curți de Arbitraj organizată în cadrul Universității „Ovidius” Constanța, care să soluționeze litigiile reale din societate, având ca arbitri nu doar profesori de la toate facultățile ci și studenții oricărei facultăți, nu are cum să aducă decât beneficii întreg ansamblului universitar, atât la nivelul UOC, cât și la nivelul învățământului românesc și al întregii societăți.

Bibliografie

• Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional ratificată prin Decretul nr. 281 din 25 iunie 1963. (1961, aprilie 21). Buletinul Oficial nr. 12 din 25 iunie 1963. Preluat pe mai 01, 2023, de pe https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/26821
• Convenția pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine, ratificată prin Decretul nr. 186 din 24 iulie 1961. (1958, iunie 10). New York.
• Legea privind codul de procedură civilă nr. 134 (republicată). (2010, iulie 01). Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012. Preluat pe mai 01, 2023, de pe https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/140265

 

NOTA AUTORULUI

Documentul a constituit referat la disciplina ORGANIZAREA SISTEMULUI JUDICIAR ȘI A PROFESIILOR JURIDICE în anul 2023